Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut!

"Cunoscând poruncile Domnului aşa să vieţuim: 

pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetaţi să-i adăpăm, 

pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe străini să-i aducem în casă, 

pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i căutăm; 

ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul: 

Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, 

de moşteniţi împărăţia ce s-a gătit vouă."

E ziua Domnului. 19 februarie 2012, Duminica a XXXV-a după Rusalii (A înfricoşătoarei judecăţi).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 8, 8-13; 9, 1-2:

“Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi că nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.
Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.”

Evanghelia după Matei 25, 31-46:

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”

Cu o săptămână înainte de începutul Postului Paştelui, mesajul Bisericii către credincioşii săi este unul deosebit de puternic. Căci prin cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, ne este pusă înaintea sufletelor noastre imaginea cutremurătoare a ultimilor realităţi ale acestei lumi. Ca un răspuns la toate căutările şi  rătăcirile oamenilor. Un adevăr cutremurător, care nu lasă loc de nicio îndoială sau răstălmăcire. Dintre cele patru ultime realităţi ale omului – moartea, judecata, raiul şi iadul – Mântuitorul nu a prezentat-o pe niciuna într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul - fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, sau iadul – nefericirea veşnică, departe de iubirea divină. Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem al tuturor, va judeca lumea aceasta. Acest criteriu va fi IUBIREA faţă de semenii noştri. O iubire concretă, prin fapte concrete. Faptele iubirii creştine.
Cu Dumnezeu ne întâlnim prin creaţia Sa, în fiecare clipă a vieţii, întrucât tot ceea ce există în jurul nostru este opera Creatorului. Cu Dumnezeu ne întâlnim şi în rugăciune, particulară sau obştească. Dar, în modul cel mai elocvent cu putinţă pentru noi, oamenii, cu Dumnezeu ne vom întâlni în ziua Judecăţii. Care pentru unii va fi înfricoşătoare, iar pentru alţii va fi momentul supremei fericiri. Înfricoşătoare pentru că ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător în toată nuditatea sufletului, cu toate cele ascunse ale vieţii fiecăruia, de data asta la vedere. În vederea tuturor şi a lui Dumnezeu! Cele ce s-au făcut, dar şi cele ce nu s-au făcut, împlinirile dar şi neîmplinirile, nerealizările, eşecurile. Căci textul Evangheliei punctează tocmai acest aspect: răsplată pentru faptele împlinite ale credinţei şi osândă pentru faptele neîmplinite, nesăvârşite din neiubire, din indiferenţă, într-o viaţă a îndepărtării de Dumnezeu.
Acest mesaj ne este pus înainte în această zi nu pentru a înfricoşa, ci pentru a ne face să conştientizăm că avem la îndemână şansa îndreptării vieţii noastre, şansa regăsirii comuniunii de credinţă şi iubire cu Părintele ceresc şi cu semenii noştri. Înţelegând că în fiecare moment al vieţii noastre trebuie să ne raportăm la ultima realitate a Judecăţii, acest lucru ar trebui să ne facă să fim mai responsabili, mai buni, mai conştienţi de menirea noastră divină, de faptul că această viaţă trebuie trăită cât mai frumos, cât mai deplin, pentru că ea nu se opreşte aici, doar la efemerul unor clipe, destul de puţine, ai anilor vieţii noastre pe acest pământ. Când vom ajunge să cunoaştem, să înţelegem adevărul veşniciei, al imensităţii iubirii lui Dumnezeu care ne aşteaptă ca pe nişte fii risipitori, vom înţelege sensul existenţei noastre şi valoarea ei incomensurabilă. Vom începe Postul Sfintelor Paşti cu dorinţa de ne îndrepta micile sau marile imperfecţiuni ale vieţii noastre. Dar mai ales cu dorinţa de a redescoperi relaţia sufletească cu Părintele ceresc, cu semenii noştri şi cu noi înşine.
Sf. Nicolae Velimirovici ne spune că Evanghelia de azi mai are un înţeles, de adâncime. Fraţii mai mici sunt gândurile, simţirile şi năzuinţele noastre:

„Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru; dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi o îmbrăcăm, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi; dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi.“ Sursele aici şi aici.

...Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat...

E ziua Domnului. 12 februarie 2012, Duminica a XXXIV-a după Rusalii (A fiului risipitor).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 12-20

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Evanghelia după Luca 15, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Parabola fiului risipitor rămâne una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni vreodată nu a mai vorbit atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori”. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui ceresc avem mereu o şansă, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în sine, să revenim la El, să ne întoarcem din ţara păcatului, din calea pierzării noastre.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată esenţa mesajului creştin. Iar cel care se mulţumeşte numai cu ceea ce îi oferă această viaţă şi această lume, fără să tânjească şi după altceva, nu va şti niciodată ce este într-adevăr pocăinţa. Pocăinţa este adesea confundată cu o simplă înşiruire de păcate la spovedanie. O eliberare formală de povara greşelilor, prin mărturisire şi atât. Numai că adevărata pocăinţă este mai mult decât atât, este şi altceva ce de multe ori ne scapă. Este şi conştientizarea sentimentului de înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de adevărata viaţă care este numai împreună cu El. Este, ceea ce Nichifor Crainic spunea atât de frumos: ”Nostalgia paradisului”.
Este o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă. Pentru că prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului. Oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia lui.
Generaţie de generaţie, oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni şi, pentru fiecare, risipirea se întâmplă într-o altă formă. Mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm fericiri acolo unde nu vom găsi niciodată fericire. Ne atrage libertatea, pe care însă nu o înţelegem. Ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început.
Aproape că avem o vocaţie de risipitori… Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare. Îngropăm talanţii, în loc să-i facem să rodească. Risipim prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiece zi. Risipim prietenii, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA! Adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor… Risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor ce ne preţuiesc sincer şi alergăm după himere. Dar ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros… Ne sărăcim singuri, tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare.
O viaţă întru risipire nu duce nicăieri. Este doar o învârtire haotică într-un cerc vicios. Nu e nici urcuş, nu e nici cale. Este o rătăcire fără sens. Şi tocmai după această rătăcire tânjim cu nesaţ, în numele libertăţii noastre. Dar până şi libertatea ajungem să o risipim! Lipsindu-ne de ea prin lucruri înrobitoare…
Suntem supuşi greşelii. Suntem atât de imperfecţi. Suntem răi şi plini de încăpăţânare. Cu greu acceptăm vreun sfat sau învăţătură bună. Am vrea ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai de unii singuri. Şi aşa şi facem, până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim… Tocmai revenindu-ne întru sinea noastră putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii.. Fără acest pas, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi ultima clipă a vieţii lor.
Acest “venindu-şi în sine” este cheia! Este primul pas spre revenire, spre o nouă şansă pe care Părintele ceresc ne-o oferă în orice moment. Aşteptându-ne cu răbdare şi cu speranţa că ne vom întoarce. Aşteptând cu dragoste să ne repună întru ale noastre, în moştenirea pe care nebuneşte am risipit-o.
Atunci când omul realizează cu durere că ne-am risipit prin lucruri fără importanţă, că am pângărit prin păcate frumuseţea sufletească pe care am primit-o la început, că suntem departe de casă şi de Părintele de lângă care am ales singuri să plecăm…. Iar când realizăm toate acestea, nu ne mai rămâne de făcut decât dorinţa puternică de a ne reîntoarce acasă, acolo de unde am plecat întru risipire şi rătăcire: “mă voi întoarce la Tatăl meu…”. Acesta este adevăratul sens al pocăinţei. Şi nu doar o simplă intenţie, ci chiar părăsirea acelei ţări îndepărtate, lumea păcatului, a risipirii darurilor, a înstrăinării.
Parabola fiului risipitor ne arată tocmai Calea revenirii şi a devenirii noastre. Adevărata Cale pe care ne putem împlini rostul în această lume. Calea nerisipirii, Calea Iubirii divine… Tatăl Ceresc ne aşteaptă pe fiecare cu atât de multă iubire…Sursa aici.

Să ne rugăm pentru toţi cei care sunt în zonele acoperite de zăpadă. Şi să ajutăm şi noi cu ceea ce ne stă în putinţă. Doamne ajută!

...oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa

E ziua Domnului. 05 februarie 2012, Duminica a XXXIII-a după Rusalii (A vameşului şi a fariseului).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 3, 10-15

Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

Evanghelia după Luca 18, 10-14

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Odată cu această duminică, intrăm în perioada liturgică a Triodului, care se va încheia în Sâmbăta Mare, înainte de Înviere. Numele acestei perioade vine de la cartea de cult numită Triod, o carte de cântări bisericeşti cu mesaje profunde, ce pregătesc pe credincioşi în urcuşul lor duhovnicesc spre Înviere. Ne aflăm deci la trei săptămâni de începutul Postului Mare.
Sfinţii Părinţi au ales cu multă înţelepciune pilda de azi, tocmai ca să ne ajute să ne pregătim pentru intrarea în Post.
Tema acestei pilde dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinţei: smerenia. Pericopa evanghelică ne înfăţişează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Unul dintre ei făcea parte din rangul fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, consideraţi ca oameni profund religioşi şi buni cunoscători ai Legii. Celălalt însă era un vameş, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către conaţionalii săi, un om păcătos cu care nimeni nu vorbea şi nici nu îl primea în casă. Cu toate acestea, domnul nostru Iisus i-a pus faţă în faţă în aceeaşi parabolă pe aceşti doi oameni, atât de diferiţi, făcând o paralelă din care noi trebuie să învăţăm multe adevăruri. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni.
Fariseul se ruga în picioare şi începe prin a-I mulţumi lui Dumnezeu. Despre vameş ni se spune ca şi el se ruga, dar sta deoparte. Fariseul stătea undeva în faţă, să-l vadă toată lumea cât de evlavios este, mulţumind că nu este ca ceilalţi oameni “răpitori, nedrepţi, adulteri”. Ne dăm seama că el de fapt nu se ruga, ci se autoelogia pe sine, ridicându-se deasupra celorlalţi semeni. Mai mult, privind cu dispreţ către vameş, i-a mulţumit Domnului că nu este “ca şi acel vameş”, apoi şi-a continuat lauda de sine, spunând că el posteşte şi dă zeciuială din ce câştigă. Vameşul stătea într-un colţ, încercând să treacă neobservat, şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice privirea către cer, de ruşinea păcatelor, lovindu-se cu pumnul în piept, în semn de penitenţă, spunând doar atât: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Această întâmplare, nu este despre doi oameni care au mers să se roage, ci este despre Dumnezeu şi despre felul în care priveşte El către omul păcătos şi către cel vrednic, de felul în care ne priveşte El pe noi toţi, despre felul în care ne cunoaşte El gândurile cele mai intime şi despre marea şi nemărginita Sa milă faţă de om, şi mai ales către păcătosul ce se smereşte şi îşi pune nădejdea în milostivirea Dumnezeiască, pentru că, spune Domnul: “Acesta (vameşul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”
Mândria este considerată un păcat greu, căci din mândrie primii oameni au decăzut din fericirea paradisiacă, la această viaţă supusă păcatului, greşelilor, adică tocmai ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine. Mândria ne induce o percepţie deformată asupra realităţii, ne face să nu ne vedem aşa cum suntem de fapt, dar şi să-i dispreţuim pe cei din jur, să-i judecăm, să-i duşmănim.
Dimpotrivă, smerenia ne ajută sa avem luciditatea de a recunoaşte că suntem oameni supuşi erorilor, greşelilor. Că nu suntem nici pe departe desăvârşiţi, cum ne place să credem adesea.

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har!”

Mântuitorul subliniază atât de bine antiteza dintre fariseul "corect, drept şi ascet", şi vameşul "păcătos, nedrept şi neînfrânat". Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este uşor de găsit: este vameşul de alături, la care se raportează cu emfază, căci el însuşi o zice lămurit când mulţumeşte că nu este “ca acest vameş”. Cât despre vameş, acesta departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Care este reperul celui din urmă? Din cuvintele lui, numai unul singur: Dumnezeu, singurul pe care Îl numeşte, înaintea Căruia stătea bătându-şi pieptul cu umilinţă.
Mesajul acestei parabole este un adevăr de care trebuie să ne aducem mereu aminte: atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, se cuvine să ne raportăm numai la Dumnezeu, şi nu la oameni.

“De vei avea pururea cuvântul vameşului în inima ta, te vei mântui!” (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean)

În faţa Sa ne vom recunoaşte slăbiciunile, neîmplinirile, realitatea că suntem departe de a fi perfecţi, dar şi faptul că nu trebuie să dispreţuim pe nimeni dintre semenii noştri.
Înaintea perioadei de pregătire spirituală a Postului Mare, Biserica ne pune înainte acest îndemn de a ne cerceta înăuntrurile sufleteşti şi de a vedea cum suntem într-adevăr. Numai aşa putem să ne corectăm defectele, lipsurile, neîmplinirile şi să reconsiderăm relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Numai prin smerenie ne putem înălţa spre “înălţimile” spirituale ale lui Dumnezeu! O înălţare prin smerenie, cum Însuşi Domnul ne-a arătat prin pilda vieţii Sale!

Sursa aici.

O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti!

„Ori de eşti în biserică, ori în casa ta, ori la ţarină, ori de paşti vitele, ori de construieşti cladiri, ori de te afli la ospeţe, ori altceva, de rugăciune să nu te îndepărtezi!” Sf. Efrem Sirul

E ziua Domnului. 29 ianuarie 2012, Duminica a XVII după Rusalii (A femeii cananeence).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 16-18; 7, 1

Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul. Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.

Evanghelia după Matei 15, 21-28

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.  Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

„Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc numai trupeşte, căci este nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte, El este pretutindeni, căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El, dar mântuirea Lui este departe de cei necredincioşi.” Sf. Simeon Noul Teolog

O săptămână binecuvântată să ne de-a Domnul!

Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.

“Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi…că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Matei 9:12,13

E ziua Domnului. 22 ianuarie 2012, Duminica a XXXII după Rusalii (A lui Zaheu).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 9-15

Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea. Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor.

Evanghelia după Luca 19, 1-10

Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Cu mult înainte de începutul Postului Paştelui, Biserica ne face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită la o perioadă de pregătire sufletească. Este o caracteristică specifică tradiţiei liturgice ortodoxe, ca fiecare sărbătoare sau perioadă importantă să fie anunţată şi pregătită. Pentru că viaţa noastră este atât de laicizată şi superficială din punct de vedere spiritual, trecerea bruscă de la traiul nostru obişnuit şi comod la o perioadă de străduinţe şi seriozitate, cum este Postul, este foarte dificilă. Duminicile de dinaintea începutului Postului mare ne invită să reflectăm la ceea ce urmează, la viaţa noastră, la rostul existenţei noastre în această lume. Fiecare duminică este o treaptă pe care suntem chemaţi să urcăm, amintindu-ne acele aspecte fundamentale ale vieţii spirituale de care avem atâta nevoie.
Evanghelia de azi ne aminteşte de întâlnirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu un om pe nume Zaheu, mai marele vameşilor din cetatea Ierihonului. Aflând ca vestitul Învăţător, despre care toată lumea vorbea cu admiraţie, trece şi prin oraşul său, Zaheu a dorit mult să-L vadă, să-L cunoască. Dar pentru că era mic de statură, s-a urcat într-un pom de pe marginea drumului pe unde urma să treacă Hristos. Şi nu doar L-a văzut, dar a avut şi bucuria nesperată de a-L primi în casa sa, căci Iisus i s-a adresat lui, alegându-l din acea mulţime de oameni tocmai pe el, cel atât de dispreţuit de concetăţenii săi pentru faptul că era în slujba ocupaţiei romane şi pentru că îşi strânsese o mare avere prin nedreptăţile pe care le făcuse ca vameş. La invitaţia de a-L primi pe Domnul în casa sa, la masa sa, Zaheu a răspuns cu bucurie. Şi tot cu bucurie s-a angajat solemn, în faţa tuturor, să îndrepte toate nedreptăţile pe care le făcuse până atunci:

„Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, am să-i întorc împătrit!” (Luca 19, 8)

Angajamentul său spontan şi entuziast este o convertire spirituală. Omul preocupat până atunci doar de sporirea averii sale, îl regăseşte pe Dumnezeu şi se angajează pe calea transformării spirituale. Convertirea sa l-a făcut să dorească nu doar începutul unei vieţi noi, ci şi corectarea greşelilor trecutului său.
Nu ne este de nici un folos dacă facem milostenie cu bani câstigaţi pe nedrept, uitându-i pe cei pe care i-am păgubit. Nu trebuie doar să spunem că regretăm cele făcute ci, trebuie şi să le îndreptăm cu fapte bune.
Iar dacă îndeplinim acestea, să fim siguri că şi nouă ne sunt adresate cuvintele spuse lui Zaheu:

„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam! Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut." (Luca 19, 9-10).

O sentinţă plină de speranţă pentru fiecare dintre noi, ca unii ce săvârşim atâtea greşeli în viaţă.
Câţi dintre noi nu suntem la fel, câţi nu punem pe primul plan grijile materiale şi uităm să ne îngrijim de sufletul nostru? Câţi nu uităm de Dumnezu, transformând banul în idol, făcând din el scopul vieţii noastre!
Tema acestei duminici este deci dorinţa. Omul în viaţa sa urmează dorinţei. Psihologic se poate spune ca omul însuşi este dorinţă. O dorinţă puternică îl poate face pe om să înfrângă chiar şi cele mai grele piedici şi să realizeze lucruri incredibile. Însuşi Mântuitorul spunea despre dorinţă:

„Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21)

Omul îşi pune inima sa alături de ceea ce îşi doreşte. Problema este dacă noi ne orientăm dorinţa spre lucrurile bune, spre scopurile înalte sau dacă ne îndreptăm doar spre „mistuire zadarnică” (J.P. Sartre). Zaheu şi-a ales tot ce era mai bun: şi-a dorit să-L cunoască pe Domnul, să se apropie de El. Şi a primit mai mult decât a sperat: L-a primit pe Fiul lui Dumnezeu chiar în casa sa, în viaţa sa. Acesta este şi mesajul duminicii: primul pas al vieţii creştine autentice este dorinţa! Redescoperirea naturii profunde a tuturor dorinţelor – dorinţa după Dumnezeu şi viaţa autentică în comuniune cu El şi cu ceilalţi semeni. Chiar dacă ne simţim prea scunzi, prea neînsemnaţi sufleteşte, asemenea lui Zaheu, dorinţa puternică poate birui orice limitări.
Biserica nu îi pedepseşte sau condamnă pe păcătoşi, ci păcatul săvârşit. Omul care alunecă în păcat nu trebuie alungat şi marginalizat, ci trebuie ajutat să renunţe la calea greşită şi să se apropie din nou de Dumnezeu.
Important este să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi: foamea şi setea după Absolut, după Dumnezeu. Singurul care ne umple existenţa şi ne dă un sens profund existenţei noastre. Pentru un singur pas pe care îl facem în căutarea acestui Absolut, Dumnezeu ne vine în întâmpinare cu mai mulţi paşi. El este primul care doreşte să intre şi să rămână în casa sufletului nostru, în viaţa noastră.
Ca pentru toate marile acte ale vieţii, şi pentru credinţă îţi trebuie mult curaj, determinare şi voinţă. Trebuie să trecem peste părerile false ale lumii, deoarece numai cei ce vor avea curajul să-l mărturisească pe Iisus în faţa oamenilor vor fi răsplătiţi.

Surse:
https://oradereligie.wordpress.com

http://oradereligie.uv.ro 

Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntui.

E ziua Domnului. 15 ianuarie 2012, Duminica a XXIX după Rusalii (A celor zece leproşi).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel 3, 4-11

Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.

Evanghelia după Luca 17, 12-19

Intrînd într-un sat, L-au întîmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzîndu-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe cînd ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzînd că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pămînt la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzînd, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntui.

Lepra era o boală cumplită a acelor vremuri. Fiind deosebit de contagioasă, cei bolnavi erau alungaţi din comunitate, trăind în singurătate şi suferinţă, izolaţi de familii şi de comunităţile în care trăiseră. Mai mult decât durerea, era acea îndepărtare de cei dragi. Cei bolnavi stăteau împreună prin locuri izolate, bântuind ca nişte stafii, ocolindu-i pe oameni, evitând să-şi arate chipurile desfigurate de boala care le măcina trupul. Viaţa acestor oameni era o adevărată tragedie, care reflecta din plin suferinţa omenirii întregi care aştepta un Mântuitor, un Salvator. Întâlnirea celor zece leproşi cu Domnul Iisus avea să fie tocmai o eliberare dumnezeiască dintr-o grea robie. Numai că nu toţi dintre cei zece au şi conştientizat ceea ce Hristos a făcut cu ei. Când L-au văzut pe Domnul, de departe venind, ei au stat deoparte, pentru că se ştiau bolnavi. Domnul nu i-a vindecat imediat, ci i-a trimis la preoţi. Pe cale ei au văzut miracolul vindecării şi s-au bucurat nespus. Numai că, nouă dintre ei au rămas tot ….departe de Domnul, în loc să-L caute, să-I mulţumească, să-I arate recunoştinţa pentru miracolul eliberării lor din greaua suferinţă, pentru readucerea la viaţă. Numai unul, şi acela străin de neam, s-a întors către Vindecătorul său şi I-a căzut la picioare mulţumindu-I din inimă. Ne putem imagina mâhnirea Domnului faţă de nerecunoştinţa celorlaţi.
De aceea a ţinut să sublinieze credinţa samarineanului recunoscător, pentru că el fusese singurul care a recunoscut miracolul pe care Dumnezeu îl făcuse cu dânsul. A recunoscut că numai puterea lui Dumnezeu putuse să-i alunge o asemenea grea boală în care zăcuse până atunci. A recunoscut nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de nevrednicii oameni, pe care a venit să-i salveze din moarte, suferinţă şi păcat. A recunoscut şi a ţinut să-I mulţumească!
Căci recunoştinţa faţă de toate binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu este nu numai o datorie, ci şi o dovadă a iubirii noastre faţă de Părintele ceresc, faţă de Tatăl nostru! Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire.
Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate, ajungi să le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi doar cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu şi cu fondul ei, care este darul lui Dumnezeu, harul cu care ne sfinţeşte, ne binecuvintează şi ne înalţă. Iar Dumnezeu primeşte întotdeauna mulţumirea noastră, când aceasta este făcută din toată inima, pentru că El este Dumnezeul iubirii.
Depărtarea de Dumnezeu este o boală grea a umanităţii. Astăzi mai grea ca oricând! Şi este mai gravă decât o lepră. Pentru că afectează nu numai trupul, cât mai ales sufletul oamenilor! Ne îndepărtăm tocmai de Acela întru care ne putem găsi fericirea, împlinirea, vindecarea şi adevărata libertate! Ne izolăm de Cer, de semeni şi chiar de noi înşine. Putem să dobândim tot ceea ce ne-am dorit, din punct de vedere al aspiraţiilor pământeşti. Şi unii chiar le obţin şi le au din belşug. Dar ne mirăm de lipsa fericirii depline, de stăruinţa unei neîmpliniri spirituale, de o nedesăvârşire a fericirii pe care o aşteptăm în urma tuturor strădaniilor făcute şi după care alergăm toată viaţa. Pentru că sutem ca şi acei leproşi: departe de Domnul!
Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu prin harul lui Dumnezeu! Numai comuniunea cu El ne aduce adevărata împlinire şi fericire.
Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate! Şi să-I fim aproape în toate zilele. 
 Sursa - Depărtarea de Dumnezeu.

Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!

“Ieri înţelegeai puţin, azi înţelegi mai mult, mâine cu mult mai mult. Fă să crească în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururi desăvârşit.” (Sf. Augustin)

E ziua Domnului. 

8 ianuarie 2012, Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului).

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 4, 7-13:

Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor". Iar aceea că "S-a suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Evanghelia după Matei 4, 12-17:

Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit". De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Predica Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos începe când Sfântul Ioan şi-a împlinit misiunea sa. După cum vedem, el a fost întemniţat, dar ucenicii lui aveau permisiunea de a-l vizita, după cum găsim relatat în Sfânta Evanghelie.

„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Marcu I, 15)

Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieşte şi acum prin mijlocirea Evangheliei. 

Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a întrupat Mântuitorul Hristos, la plinirea vremii. Iar acum, după ce a primit Botezul, după ce a fost ispitit de diavol în pustie, îşi începe activitatea publică. Tulburător a fost mesajul care a răsunat în „Galileea neamurilor”, pentru cei care nu cunoşteau decât împărăţia pământului, cu întunecimea patimilor şi cu domnia morţii.

Şi trebuie să recunoaştem că şi pentru noi cei de acum, care trăim într-o societate consumeristă şi nu acordăm prea multă atenţie sufletului, aceste cuvinte pot fi tulburătoare.

Deşi ştim despre viaţa veşnică, despre virtute şi viaţa creştină, cu siguranţă păcatul este prezent în viaţa noastră într-o măsură individuală pentru fiecare din noi.

Nazaret şi Capernaum sunt cele două cetăţi în care şi-a petrecut Mântuitorul Hristos viaţa pământească. În prima a copilărit, în cea de a doua Mântuitorul Hristos şi-a stabilit reşedinţa; de aici a început activitatea Sa publică, în care S-a arătat pe Sine ca fiind lumină mare pentru cei care stăteau în „întuneric, în latura şi în umbra morţii”. 

Mesajul Mântuitorului, de fapt reluarea în primă fază a cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul, a fost lumina cea mare care s-a arătat, nu numai celor din pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, ci tuturor, care-l aşteptau şi aveau să-l primească pe Mântuitorul, deci şi nouă.

Referitor la lumină, Părintele Galeriu spunea următoarele:

„Lumină mare, lumina le-a rasarit… Ce era acea lumină? De atâtea ori noi am vorbit despre lumină, iubiţilor. Dumnezeu este Lumină şi Iubire. Cel dintâi act ziditor pe care l-a săvârşit a fost: să fie lumină! Şi lumina luminează în întuneric, spune Scriptura, străbate. A adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Şi nefiinţa e întuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumina. Ne-a dat lumina, în scurt mai evocăm: a dat lumina fizică, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina minţii, a înţelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care călăuzesc existenţa, pentru care ne-a dat ochiul minţii. Dar aici spune: lumina mare a dat, lumina mare ca să strălucească, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zăceau în întuneric. Şi poporul acela a văzut lumina mare.” 

Adâncă şi încremenită a fost noaptea dinaintea zilei întâi, când „întuneric este deasupra adâncului” (Facerea I, 2). Iar lumina a însemnat bucuria cea mare a acelor zile, însemnând viaţa întregii făpturi. Întunericul şi umbra morţii stăruiau înaintea zilei celei dintâi a propovăduiri. Dar, ca şi la prima creaţie, s-a întâmplat şi la a doua. La cuvântul Lui a răsărit „lumină mare”, lumina sufletului, condiţie veşnică a vieţii noastre şi izvor binecuvântat de pace şi bunăvoire.  

Pentru realizarea şi continuarea mesajului între creştini, aceeaşi iubire a lui Dumnezeu întrupat a rânduit Biserica, despre care vorbeşte Apostolul de azi (Efeseni IV, 7-13). Ei i s-au încredinţat darurile (Efeseni IV, 11), prin care se poate ajunge la scopul ultim al Împărăţiei Cerurilor:

„Desăvârşirea sfinţilor, după măsura vârstei plinirii lui Hristos.”

Mesajul evangheliei de azi înseamnă în primul rând vestea despre o viaţă nouă, în care să se destrame întunecimile şi să se nimicească moartea; înseamnă tămăduirea rănilor păcatului, aprinderea iubirii faţă de semeni, înscăunarea dreptăţii şi statornicirea păcii cu Dumnezeu şi cu aproapele; înseamnă desăvârşirea omului.

Mesajul ni se adresează şi nouă, iar ceea ce ne stă la îndemână e schimbarea atitudinii faţă de noi, faţă de cei de lângă noi, pentru a putea merge treptat spre viaţa cea de veci. (sursa aici)

Să ne facem datoria de buni creştini şi să nu-i uităm pe cei care au nevoie de noi! Doamne ajută!

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“

În ziua de 6 ianuarie creştinii sărbătoresc Botezul Domnului sau Boboteaza, cum este cunoscut acest praznic în tradiţia românilor. Este prima mare sărbătoare creştină după Anul Nou. Ne amintim de momentul divin când Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit la Sfântul Ioan Botezătorul şi a primit botezul în apele Iordanului. A fost un moment al descoperirii Dumnezeirii înaintea oamenilor.

În ziua când Hristos a intrat în apa Iordanului pentru a fi botezat de către sfântul Ioan – ultimul prooroc al Vechiului Testament, Duhul Sfânt L-a iluminat pentru a-L recunoaşte şi arăta mulţimilor, mărturisind:

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29)

Dumnezeu S-a revelat lumii ca Sfânta Treime în clipa în care Domnul Iisus a intrat în apele Iordanului. Când Sfântul Ioan a turnat apă pe creştetul Mântuitorului Hristos, cerurile s-au deschis iar Sfântul Duh S-a pogorât în chip de porumbel şi a stat deasupra Lui, iar glasul Tatălui a mărturisit tuturor:

„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!“ (Matei 3, 17)

Un moment înălţător, cutremurător, o teofanie prin care Dumnezeu Cel necuprins S-a descoperit pe Sine oamenilor. Cu acest moment avea să-şi înceapă Mântuitorul activitatea Sa dumnezeiască în mijlocul oamenilor. Intrând Domnul Iisus în apele râului Iordan, acestea s-au sfinţit şi, odată cu ele, întreaga natură!

În biserici se săvârşeşte slujba Aghiasmei Mari, o slujbă de sfinţire a apei, acest element vital al existenţei noastre pe acest pământ.

„Astăzi firea apelor se schimbă“

se spune în slujba Aghiasmei Mari. Apa, care se sfinţeşte astăzi în toate bisericile, primeşte:

„harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului… izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…“

Despre taina Sfântului Botez s-au spus multe. Şi se vor mai spune. Este „poarta” prin care intrăm în Biserică, în lumea Mântuitorului Hristos. Este prima noastră întâlnire cu energia divină a harului dumnezeiesc. O să spunem că nimeni nu-şi poate aminti ceva despre momentul unic al botezului. Pentru că eram prea mici ca să ne mai amintim ceva. Şi totuşi, el va rămâne acolo, la începutul vieţii noastre, ca o piatră de temelie pentru existenţa noastră ulterioară. Ca un început care ar trebuie să ne canalizeze întreaga fiinţă spre viaţa veşnică promisă de Mântuitorul.

Botezul nu e doar un simplu moment istoric în existenţa noastră. O simplă amintire. El este un angajament, un jurământ făcut înaintea lui Dumnezeu, că-L vom urma cu dragoste şi credinţă pe tot parcursul vieţii. Respectându-I poruncile, învăţăturile, sfaturile… dorinţa Sa de a ne avea pe toţi alături. 

Dar viaţa ne poartă pe drumurile sale atât de imprevizibile, iar de momentul „naşterii noastre întru Hristos” abia dacă ne mai aducem aminte. Iar de jurământul nostru faţă de Domnul, cu atât mai puţin. Din păcate. Pentru că ar trebui să nu uităm nicio clipă că a fi creştin nu însemnă doar a ne aminti din când în când, sau numai la anumite sărbători ori momente din viaţa noastră, că trebuie să ne raportăm la divinitate. Iar în restul timpului să ignorăm cu totul dimensiunea noastră spirituală. A fi creştin înseamnă să ne raportăm fiecare moment, fiecare cuvânt, gând sau faptă la momentul divin al botezului, când naşul rosteşte pentru noi:

“Da, mă unesc cu Hristos şi cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!”

Sărbătoarea Botezului Domnului trebuie să fie pentru fiecare creştin nu doar amintirea acelui moment divin al întâlnirii Fiului lui Dumnezeu cu Înaintemergătorul Său, ci şi o reîntâlnire a noastră cu Acela căruia i-am fost făgăduiţi încă din primele noastre clipe. Iar viaţa noastră să fie o permanentă căutare a lui Hristos, în numele căruia am fost botezaţi.

Rememorăm evenimentul sfânt de acum aproape 2000 de ani, îl retrăim spiritual şi nu doar lângă Iordan, ci în toată lumea, pretutindeni unde creştinii Îl mărturisesc pe Hristos Domnul. Ne împărtăşim din binecuvântarea Sa. Noi înşine şi lumea întreagă în care trăim. Toate se sfinţesc prin harul Său, care le sfinţeşte pe toate. Îl invocăm în rugăciunile noastre şi Îl primim ca pe Cel ce este Apa cea vie.

Sursa: http://oradereligie.wordpress.com. 

Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.

Duminică, 1 ianuarie 2012, o împătrită sărbătoare pentru creştini!

Astăzi este ziua Domnului, în care sărbătorim praznicul împărătesc Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului, ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare şi prima zi a Noului An 2012.

O zi cu adevărat mare!

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:

Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, 4, 5-8

Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

Evanghelia după Marcu 1, 1-8

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.

În 2012 trebuie să fim buni! Şi mai buni decât până acum…

Ne aşteaptă un an greu, cu multe încercări, trupeşti şi sufleteşti, iar grijile ne vor urmări zi de zi…

Pentru ca să ne păstrăm sufletul curat şi mintea limpede, fără să ne copleşească grijile, problemele de tot felul, reale sau nu, trebuie să ne rugăm să avem credință, răbdare şi dragoste în noi şi între noi.

Să ne facem datoria de buni creştin şi să nu-i uităm pe cei care au nevoie de noi! Doamne ajută!

Cu dragoste, să amintim şi să luăm aminte la câteva dintre învăţăturile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, care să ne îmbogăţească sufleteşte şi să ne întărească pe calea mântuirii:

1. Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo.
2. Când gândirea nu se mai împrăştie printre cele din afară şi nu se mai împrăştie în lume, prin simţuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.  
3. Om desăvârşit este acela care iubeşte adevărul şi dreptatea, care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
4. Fericit este acela care nu gândeşte rău.  
5. Raţiunea porneşte de la cunoaştere pentru a ajunge la credinţă.
6. Binele nu-l găsim în cele trecătoare, ci suntem chemaţi să ne împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate.  
7. Nu-l invidiaţi pe cel bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa şi pe cel înţelept pentru ştiinţa sa, căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii doar pentru cei care le întrebuinţează bine, fiindcă fericirea nu stă în ele însele. 
8. Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult.
9. Ascultarea este scara cea mai scurtă către cer.  
10. Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă. 
11. Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul medicului, devine incurabilă. 
12. Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.

La Mulţi Ani 2012!

Se ia binecuvântare,

Se adaug-un strop de soare,

Şi o pulbere de stele;

Se amestecă-ntre ele.

Se mai pune bunătate,

Şi iertare de păcate.

Iar iubire?…Cât cuprinde!

Şi de la Domnul Hristos,

Să aveţi un an frumos.

Mulţumire pentru toate,

La Mulţi Ani cu sănătate!
(via e-mail)

La mulţi ani 

şi celor care poartă numele Sfântului Vasile cel Mare.