...oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa

E ziua Domnului. 05 februarie 2012, Duminica a XXXIII-a după Rusalii (A vameşului şi a fariseului).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 3, 10-15

Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

Evanghelia după Luca 18, 10-14

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Odată cu această duminică, intrăm în perioada liturgică a Triodului, care se va încheia în Sâmbăta Mare, înainte de Înviere. Numele acestei perioade vine de la cartea de cult numită Triod, o carte de cântări bisericeşti cu mesaje profunde, ce pregătesc pe credincioşi în urcuşul lor duhovnicesc spre Înviere. Ne aflăm deci la trei săptămâni de începutul Postului Mare.
Sfinţii Părinţi au ales cu multă înţelepciune pilda de azi, tocmai ca să ne ajute să ne pregătim pentru intrarea în Post.
Tema acestei pilde dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinţei: smerenia. Pericopa evanghelică ne înfăţişează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Unul dintre ei făcea parte din rangul fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, consideraţi ca oameni profund religioşi şi buni cunoscători ai Legii. Celălalt însă era un vameş, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către conaţionalii săi, un om păcătos cu care nimeni nu vorbea şi nici nu îl primea în casă. Cu toate acestea, domnul nostru Iisus i-a pus faţă în faţă în aceeaşi parabolă pe aceşti doi oameni, atât de diferiţi, făcând o paralelă din care noi trebuie să învăţăm multe adevăruri. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni.
Fariseul se ruga în picioare şi începe prin a-I mulţumi lui Dumnezeu. Despre vameş ni se spune ca şi el se ruga, dar sta deoparte. Fariseul stătea undeva în faţă, să-l vadă toată lumea cât de evlavios este, mulţumind că nu este ca ceilalţi oameni “răpitori, nedrepţi, adulteri”. Ne dăm seama că el de fapt nu se ruga, ci se autoelogia pe sine, ridicându-se deasupra celorlalţi semeni. Mai mult, privind cu dispreţ către vameş, i-a mulţumit Domnului că nu este “ca şi acel vameş”, apoi şi-a continuat lauda de sine, spunând că el posteşte şi dă zeciuială din ce câştigă. Vameşul stătea într-un colţ, încercând să treacă neobservat, şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice privirea către cer, de ruşinea păcatelor, lovindu-se cu pumnul în piept, în semn de penitenţă, spunând doar atât: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Această întâmplare, nu este despre doi oameni care au mers să se roage, ci este despre Dumnezeu şi despre felul în care priveşte El către omul păcătos şi către cel vrednic, de felul în care ne priveşte El pe noi toţi, despre felul în care ne cunoaşte El gândurile cele mai intime şi despre marea şi nemărginita Sa milă faţă de om, şi mai ales către păcătosul ce se smereşte şi îşi pune nădejdea în milostivirea Dumnezeiască, pentru că, spune Domnul: “Acesta (vameşul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”
Mândria este considerată un păcat greu, căci din mândrie primii oameni au decăzut din fericirea paradisiacă, la această viaţă supusă păcatului, greşelilor, adică tocmai ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine. Mândria ne induce o percepţie deformată asupra realităţii, ne face să nu ne vedem aşa cum suntem de fapt, dar şi să-i dispreţuim pe cei din jur, să-i judecăm, să-i duşmănim.
Dimpotrivă, smerenia ne ajută sa avem luciditatea de a recunoaşte că suntem oameni supuşi erorilor, greşelilor. Că nu suntem nici pe departe desăvârşiţi, cum ne place să credem adesea.

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har!”

Mântuitorul subliniază atât de bine antiteza dintre fariseul "corect, drept şi ascet", şi vameşul "păcătos, nedrept şi neînfrânat". Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este uşor de găsit: este vameşul de alături, la care se raportează cu emfază, căci el însuşi o zice lămurit când mulţumeşte că nu este “ca acest vameş”. Cât despre vameş, acesta departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Care este reperul celui din urmă? Din cuvintele lui, numai unul singur: Dumnezeu, singurul pe care Îl numeşte, înaintea Căruia stătea bătându-şi pieptul cu umilinţă.
Mesajul acestei parabole este un adevăr de care trebuie să ne aducem mereu aminte: atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, se cuvine să ne raportăm numai la Dumnezeu, şi nu la oameni.

“De vei avea pururea cuvântul vameşului în inima ta, te vei mântui!” (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean)

În faţa Sa ne vom recunoaşte slăbiciunile, neîmplinirile, realitatea că suntem departe de a fi perfecţi, dar şi faptul că nu trebuie să dispreţuim pe nimeni dintre semenii noştri.
Înaintea perioadei de pregătire spirituală a Postului Mare, Biserica ne pune înainte acest îndemn de a ne cerceta înăuntrurile sufleteşti şi de a vedea cum suntem într-adevăr. Numai aşa putem să ne corectăm defectele, lipsurile, neîmplinirile şi să reconsiderăm relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Numai prin smerenie ne putem înălţa spre “înălţimile” spirituale ale lui Dumnezeu! O înălţare prin smerenie, cum Însuşi Domnul ne-a arătat prin pilda vieţii Sale!

Sursa aici.