Sfantul Pantelimon, doctorul cel fara de plata, tamaduitorul trupurilor si al sufletelor, martirul credintei crestine

ACATISTUL SFANTULUI MUCENIC PANTELIMON 

RUGACIUNE CATRE SFANTUL PANTELIMON 

In aceasta zi sufletul meu este in mare bucurie. Doua din locasurile de cult, aflate la mare pret in inima mea (Biserica Sf. Gheorghe-Capra din Cartierul Pantelimon si Manastirea Petru Voda din judetul Neamt) isi serbeaza azi hramul.

La 27 iulie, Biserica sarbatoreste pe Sfantul Pantelimon, „doctorul cel fara de arginti“, martirizat in vremea persecutiei imparatului roman Diocletian (284-305), in cetatea Nicomidia din Asia Mica, pe cand avea doar 29 de ani. Este numit “doctor fara de arginti”, pentru ca, medic fiind, a imbratisat credinta crestina, si-a impartit averea saracilor si nu primea plata pentru tratamentele pe care le facea. Evlavia populara l-a cinstit indata dupa ce a fost incununat cu mucenicescul sfarsit, devenind, din imparatia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindeca si ajutator al celor ce se vindeca.

Sfantul Pantelimon s-a nascut in jurul anului 275, in cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, intr-o familie nobila, si a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greaca inseamna „cel in toate puternic ca un leu“. Tatal sau, Eustoghie, era senator pagan al imparatului Maximian Galeriu (286-305), intr-un Imperiu roman in care credinta crestina era pricina de persecutie, batjocura si moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, imbratisase tainic credinta in Hristos, si si-a crescut copilul in dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tanarul Pantoleon de dragostea si ocrotirea maicii sale, caci aceasta s-a mutat la cele vesnice, pe cand el era inca era un copil. Pentru sfintenia vietii si datorita fiului pe care l-a odraslit si crescut, Euvula a fost canonizata de Biserica si este cinstita la 30 martie.

Ramas alaturi de tatal sau, a fost indepartat de credinta crestina, fiind indreptat catre studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, si-a insusit tainele vindecarii atat de bine, incat a fost chemat de imparatul Maximian la palatul sau, ca medic personal. In acea vreme, persecutiile crestinilor erau in toi, in cetatea Nicomodiei fiind martirizati, in anul 303, douazeci de mii de mucenici, arsi de vii in biserica cetatii, in timpul Sfintei Liturghii. Pe acestia, Biserica ii sarbatoreste la 28 decembrie. Dintre ei, Sfantul Antim, episcopul cetatii, a reusit sa scape si, alaturi de el, preotul Ermolae (praznuit de Biserica la 26 iulie). Scapand de prigoana, preotul Ermolae se ascundea intr-o casa. Pentru ca trecea zilnic prin fata acelei case, in drum spre Scoala de Medicina din Nicomidia, tanarul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae si chemat pentru a sta de vorba. Asa a inteles ca stiinta medicala nu rodeste decat in fata lui Hristos, Care vindeca si aduce mantuirea fara nici o plata.

Intr-o zi, pe cand se intorcea acasa de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a intalnit un copil mort dupa ce fusese muscat de o naparca. Socotind ca era vremea sa incerce invataturile despre care ii vorbise Ermolae, a chemat in ajutor numele Domnului Hristos, si indata copilul s-a ridicat, iar naparca a murit. Vazand acestea, a fugit indata la preotul Ermolae si a cerut sa primeasca Sfanta Taina a Botezului. Si a ramas alaturi de acesta vreme de opt zile dupa Botez, initiindu-se si mai mult in tainele credintei.

Intors acasa, tanarul Pantoleon a ascuns ca este crestin, spunandu-i tatalui sau ca, in timpul cat a lipsit de acasa, a tratat pe un bolnav la palat. Intre timp, insa, cauta sa-si convinga parintele de zadarnicia inchinarii la idoli. Intr-o buna zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care isi risipise intreaga avere la doctori, fara nici un rezultat. Chemandu-si fiul sa-l cerceteze, afla de la Pantoleon ca va fi vindecat prin puterea Stapanului sau. Facand semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului si rugandu-se lui Hristos sa-l tamaduiasca, indata barbatul si-a recapatat lumina vederii. Recunoscator ca prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut sa fie primit in randul crestinilor. Si a fost botezat atat el, care fusese vindecat, cat si Eustoghie, tatal lui Pantoleon, martor al minunii. La putin timp dupa botez, Eustoghie a trecut la cele vesnice, increstinat, iar toata averea sa a ramas lui Pantoleon.

Cunoscand cuvintele Mantuitorului, Care indeamna pe omul doritor a mosteni viata vesnica: „Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri“, Pantoleon a impartit intreaga sa avere saracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa si s-a dedicat ingrijirii saracilor, carora nu le cerea pret de vindecare decat sa creada in Hristos, Cel din mila Caruia erau tamaduiti. Vremea trecea, oamenii isi gaseau alinare trupului si sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungand vestit in acele vremuri. Iar ceilalti doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie si cautau prilejul de a-l indeparta. Nu a trecut mult timp si i-a fost adus doctorului fara de arginti spre ingrijire un crestin chinuit tocmai din ordinul imparatului. Vindecandu-i ranile, doctorii din cetate l-au denuntat la imparat ca tratase un crestin. Iar la curtea imparatului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, intrebat fiind prin ce mijloace a fost tamaduit de Pantoleon. A raspuns ca a fost vindecat in numele lui Hristos si din acea clipa a primit adevarata lumina, a credintei. Furios, imparatul a cerut sa fie decapitat, fiind praznuit in sinaxarul ortodox in aceeasi zi cu Sfantul Pantelimon, la 27 iulie.

Desi il pretuia pe Pantoleon pentru devotamentul si serviciile sale, imparatul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul sau sa fie crestin. A fost adus in timpul judecatii sale un paralitic asupra caruia toate eforturile celorlalti doctori de la curte erau sortite esecului. Dupa ce incantatiile catre zeul Asklepios au incetat, fara folos, Pantoleon a inaltat rugaciuni catre Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mana si l-a ridicat din neputinta sa, in numele lui Hristos. In loc sa fie pedepsit un crestin, mai multi pagani au venit la adevarata credinta, vazand minunea savarsita.

Pentru ca nici promisiunile, nici amenintarile chinurilor ce-l asteptau nu l-au convins sa renunte la credinta sa, imparatul a poruncit sa fie pedepsit. Cele mai crude incercari de a-l vatama se loveau insa de Pantoleon, crestinul „cel puternic ca un leu“, in fata slujitorilor idolesti. Armele si fiarele se inmuiau inaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Chiar si calaii pusi de paganul imparat Maximian sa-l omoare, vazand taina unei puteri deosebite care-l ocrotea pe Sf. Pantelimon, se rugara sa-i ierte: "Rugandu-ne tie, robul lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi, ca sa fie iertate pacatele noastre, de cele ce ti-am facut din porunca imparatului”.

Vazand ca in nici un chip nu-l pot pedepsi, imparatul a poruncit sa fie decapitat. Dar la locul executiei, pe cand calaul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara in para focului. Din nou, sfantul nu a pierit si mai multi soldati l-au urmat pentru minunile sale. Cand si-a inaltat o ultima rugaciune, din ceruri a primit raspuns: „Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se talcuieste „preamilostiv“.

Îndemnaţi chiar de sfânt să-şi îndeplinească porunca primită de la împărat, călăii s-au apropiat, au sărutat trupul sfântului, apoi unul dintre ei a luat sabia şi a executat ordinul. Când i-a fost tăiat capul nu a curs sânge, ci lapte, iar măslinul de care a fost legat Fericitul Pantelimon s-a umplut tot de roade. Auzind acestea, imparatul a poruncit ca sa fie ars, dar credincioşii au scos din cenuşă trupul neatins de foc al lui Pantelimon şi l-au îngropat cu mare cinste, în anul 303. Moaştele sale au fost cinstite de la bun început de creştini, iar în timpul prigoanelor au fost păstrate ca odoare de mare preţ.

Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor şi tămăduitor al bolnavilor. Moastele Sfantului Pantelimon nu au incetat sa aduca vindecare, particele din sfintele sale moaste pastrandu-se cu mare cinste in diferite lacasuri de cult, iar numele sau a devenit hram al multor biserici sau asezaminte sociale. In icoanele din bisericile noastre, Sfantul Pantelimon este infatisat, tinand in mana stanga o cutie cu medicamente, iar in cea dreapta Sfanta Cruce, simbolurile vesnice ale tuturor vindecarilor omenesti.
Sursa aici.

Sa luam aminte la spusele Parintelelui Teofil Paraian si sa incercam sa le aplicam in viata noastra de toate zilele:

"Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, asta o putem face si noi. Si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon...".

In aceasta zi sfanta, pe care Biserica a inchinat-o Sfantului Pantelimon, sa ne rugam si noi pentru cei suferinzi, sa ne plecam genunchii nostrii oriunde ne aflam si sa inaltam o rugaciune fierbinte de grabnica vindecare a tuturor celor care au nevoie de tamaduirea sufletului si trupului. Sa ingenunchem si pentru aceia care vegheaza pentru sanatatea si linistea noastra si cu credinta sa ne rugam lui Dumnezeu, doctorul sufletelor si al trupurilor, pentru ca sa trimita harul tamaduirilor Sale grabnice. Amin!

Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai facut pe om, Tu stii neputintele noastre, slabanogirea sufletului si al trupului nostru. Vindeca Tu cu mila Ta si cu puterea Ta dumnezeiasca pe toti ce cei iau hotarari temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepada de pacate si fa-ne pe toti fiii Imparatiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slabanogului din Sf. Evanghelie de astazi: "Fiilor, iertate sunt pacatele voastre, mergeti cu pace la casele voastre".

Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum

După anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinismului în imperiul roman, a urmat o perioadă de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar după aproape o jumătate de veac, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului, pornită de împăratul Iulian Apostatul (361-363), numit aşa tocmai pentru că se lepădase de credinţa creştină. El a pus în fruntea armatei numai ofiţeri păgâni, iar la conducerea marilor unităţi administrative demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însuşi ca “pontifex maximus”, adică mai marele preoţimii păgâne.
Toate aceste încercări de refacere a păgânismului au dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţise din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii împotriva lor. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Între ei se număra şi tânărul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunăre.
Din fericire, se cunoaşte actul său martiric, păstrat în latineşte şi greceşte, din care aflăm că era militar şi că era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul său. Se spune că, după ce împăratul a dat edictul prin care creştinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini. Ajungând la Durostorum, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii “se închină zeilor noştri şi neîncetat la aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânărul Emilian “privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cunună vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate şi cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adică idolii, a răsturnat altarele şi jertfele puse pe ele, apoi a ieşit nevăzut de nimeni”.
Un slujitor al lui Capitolin văzând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înştiinţat de îndată. Plin de mânie, a poruncit să fie găsit vinovatul. Atunci slujitorii lui au văzut trecând prin faţa templului un ţăran oarecare, pe care socotindu-l că este făptaşul, l-au prins şi l-au bătut. Dar Emilian, văzând că este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, mărturisind că el este vinovat pentru cele săvârşite în templu. Doi soldaţi l-au arestat de îndată, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: “Daca mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, căutaţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Întrebat de ce “a adus ocărî nemuritorilor zei”, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj zicând: “Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire”.
Plin de mânie, Capitolin a cerut să fie dezbrăcat şi întins cu faţă la pământ, poruncind apoi slujitorilor să-l “umple de răni adanci”. Pe când era bătut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea faptă, la care, neînfricatul Emilian a răspuns cu aceeaşi hotărâre, că numai Dumnezeu şi sufletul său l-au făcut să răstoarne şi să calce în picioare “zeii cei spurcati” şi să arunce “jertfele cele nelegiute”. În faţa unei asemenea înfruntări, Capitolin a poruncit să fie întors cu faţă în sus şi lovit cu aceeaşi neîndurare şi pe piept.
După ce l-au bătut vreme îndelungată, mărturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit să fie ars de viu, că nu cumva curajul şi statornicia lui în credinţa să fie urmată şi de alţii. Atunci slujitorii l-au scos afară din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngăduinţă să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o nouă minune, căci “focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot”. Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian “a mărit pe Dumnezeu, şi întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii şi ridicându-şi privirile către cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.
Femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Şi astfel, uns cu miruri, trupul său a fost redat pământului din care a fost zidit, cu cântări duhovniceşti şi cu psalmi, undeva în apropierea oraşului Durostorum, la locul numit Gedina.
De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.
“Stea luminoasa ai arătat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian şi ostaş prea ales care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice şi goneşte întunericul necredinţei; de la acesta luminându-ne, cu dumnezeiască cuviinţă Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mântuitorul sufletelor noastre” (stihiră de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Acatistul Sfantului Mucenic Emilian de la Durostorum
Troparul Sfantului Mucenic Emilian de la Durostorum
 
Rugaciune catre Sfantul Emilian de la Durostorum
Prealaudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfaramat altarele idolilor si te-ai adus jertfa bineplacuta lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cadem inaintea icoanei tale si cu umilinta te rugam: fii mijlocitor noua catre Stapanul si Mantuitorul lumii, ca unul care ai dobandit indraznire catre Dumnezeu. Cel ce ai risipit idolii templului, alunga idolii necredintei care s-au inaltat in sufletele noastre si, prin rugaciunile tale catre Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, zdrobeste pacatul sub picioarele noastre, ca sa punem hotar vietii noastre intinate. Stea luminoasa pe cerul Bisericii, alunga intunericul neincrederii dintre noi si umple mintea noastra de cunostinta cea adevarata din intelepciunea cea data tie. Candela care arzi vesnic de dragostea lui Hristos, aprinde-ne si pe noi cu evlavie si iubire. Da-ne rabdarea ta, Sfinte, virtute cu care ai biruit privind la Cel a Carui suferinta a depasit orice suferinta si a Carui slava stralucitoare a depasit orice slava. Da-ne curajul si vointa ta; credinta si iubirea ta catre Dumnezeu. invata-ne umilinta cu care ai parasit toate bucuriile si bogatiile pamantesti, iara pacea cu care ai stat in fata guvernatorului, fa sa straluceasca si in noi podoaba frumusetii inimii tale curate. Tu, care umpli de lumina pe cei credinciosi, pune in noi, cu rugaciunile tale, temelia statorniciei si a sfinteniei, Mostenitorule al nemuririi, roaga-te sa fim si noi impreuna cu tine mostenitori. Tu, care te desfatezi cu cetele tuturor sfintilor si faci fii ai luminii pe cei ce se roaga tie si te praznuiesc, roaga-te sa ajungem la Soarele dreptatii si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care straluceste peste toti cei pecetluiti cu Sangele Sau. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin.

Mantuirea pacatosilor

Omule, de ai stăpâni toată lumea, ca marele împărat Alexandru Macedon, de ai avea minte si intelepciune mai multa decat a lui Solomon, putere si vitejie mai multa decat Samson si Iraclie, daca ai fi bogat mai mult decat Midas si Priam si mai frumos decat Narcis, de ai depasi pe toti oamenii in darurile trupesti, iar sufletul tau se va munci, ce folos vei avea ?

Sau ce vei lua in cealalta lume pentru vredniciile mai sus zise ? Nimic ! Precum gol te-ai nascut din pamant, iarasi gol te vei intoarce intr-insul.

Deci, daca nu primesti nici un folos din toate aceste lucruri, pentru ce te ostenesti si te trudesti in zadar? Cere cu sarguinta si doreste mantuirea sufletului tau, care este mult mai folositor decat daca vei dobandi toata lumea !

Fragment din cuvantul Monahului Agapie Criteanul la publicarea cartii "Mantuirea pacatosilor"

Vindecare, credinta, minune !

Evanghelia de azi imi este tare draga.   

 

"Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: 

Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. 

Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. 

Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: 

Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. 

Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: 

Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta, si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut. 

Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela".

Vindecarea slugii sutasului - Evanghelia credintei (Matei 8, 5-13)

Exista un proverb rusesc care spune ca daca ai pierdut bogatia inseamna ca, de fapt, nu ai pierdut nimic. Daca ai pierdut sanatatea, ai pierdut jumatate din ce puteai sa pierzi, iar daca ai pierdut credinta in Dumnezeu, inseamna ca ai pierdut totul, (ne spune parintele Ambrozie).

Nu sunt vrednica sa scriu mai mult. Pot doar sa ma rog:

"Draga sutasule, mijloceste si pentru mine, sluga bolnava! Acum sunt bolnav din pricina patimilor. Rugandu-te tu pentru mine, ma voi vindeca sigur. Maladia sufletului meu m-a cuprins chiar cand mi se parea ca trupul inflorea. Dar nu in gradina Domnului, ci in spinii urii. Si spinii cresc. Acum sangerez, dar stiu ca pentru credinta ta, eu voi fi vindecat. Asta nu inseamna ca nu trebuie doar sa iti cersesc mila si atat. Stiu ce am de facut, doar sa vreau sa fac."

Sursa: aici.

40

de ani…

Exact in urma cu 40 de ani, putin dupa miezul noptii, cea mai minunata mama ma aducea pe lume, cu sufletul plin de bucurie, dar si cu o strangere de inima, stiind ca voi creste fara cel care imi fusese tata.

Era o noapte de iunie, in care natura se dezlantuise… o furtuna de vara turna cu galeata si apleca copacii pana la ferestrele salonului. ″Aveai impresia ca este sfarsitul lumii″, imi povestra tataie, martor la furia cerului si la primele mele momente de viata.

Eram o mogaldeata cu ochi speciali si cu gura mare, asa cum m-a caracterizat o asistenta, la cateva minute dupa ce m-am nascut, zbierand atat de tare ca am trezit tot etajul de la maternitate.

Tataie m-a luat in brate si a zis ca are cea mai frumoasa nepoata din lume…

…si asa am ramas pentru bunicii mei, care au avut grija de mine si m-au crescut, asa cum au stiut ei mai bine, sa nu simt ca nu am tata.

Primii ani din viata, traiti la tara, la bunici, au fost minunati. Inconjurata de verdeata, de animale si de dragostea celor dragi, am crescut frumos, fara sa ma intristez. Eram toata numai un zambet si un ras, imi povestea tataie, dragul de el. Inveseleam orice moment si doream ca toti oamenii sa rada. Am facut si multe nazbatii, dar din fericire iertate de bunicii mei, care ar fi facut orice pentru mine. Am avut o copilarie super fericita, iubita si crescuta de mama, de tataie si de mamaie. Iar atunci cand mama s-a recasatorit si au aparut surorile si, mai tarziu, fratele meu, am fost foarte bucuroasa ca am, in sfarsit, o familie adevarata.

Anii petrecuti la scoala si la liceu au fost ani deosebiti. Mi-a placut scoala, chiar foarte mult, eram nefericita atunci cand eram bolnava si trebuia sa lipsesc de la cursuri. Tataie a reusit sa-mi cultive in suflet dragostea de carte si de invatatura. Mi-am respectat si admirat profesorii, iar colegii imi erau cu totii mai mult decat prieteni. Am invatat foarte multe in acea perioada, despre viata, oameni si, mai ales, despre mine. M-am autoeducat, invatand si preluand de la cei din jurul meu lucrurile bune.

Din pacate, odata cu iesirea din adolescenta, au inceput problemele si viata a fost destul de dura cu mine, dar am fost ajutata sa merg mai departe, chiar daca am renuntat atunci la continuarea studiilor sau la viata fara griji a colegilor mei de 18 ani. Destinul s-a repetat. Dar nu m-am lasat doborata.

Viata a mers inainte, problemele au venit si au trecut, iar eu am ramas aceeasi si cu bune si cu mai putin bune.

Am intalnit oameni deosebiti, care mi-au marcat viata.

Am iubit mult si am suferit mult.

Am luat-o de multe ori de la capat, in speranta ca de fiecare data va fi pentru totdeauna.

Am ajutat si am daruit.

Am incercat sa ma bucur din orice si de orice lucru bun.

Inca mai stiu sa rad ca in copilarie, inca mai am incredere in oameni, inca mai iau din intamplari si din oameni ceea ce este mai bun.

Acum, dupa atatia ani care au trecut, privind in urma, regret ca am facut prea putin din cate se puteau face. Si regret ca am gresit prea mult. Am facut aceleasi greseli, iar si iar. Dar…asa a fost sa fie…

De multe ori m-am gandit sa pun pe hartie viata mea. Pentru ceilalti, dar la fel de mult, si pentru mine. Pentru ca sa imi aduc aminte sa cred, sa iert, sa am rabdare si putere sa trec prin toate ce vor veni, sa pot face mai mult pentru cei din jur, sa ma bucur de viata, sa fiu fericita, sa iubesc. Sunt lucruri pe care mi le doresc azi, de ziua mea, alaturi de sanatate si pace.

De multe ori m-am gandit care este rostul meu pe acest pamant, ce rol am in aceasta viata, care este planul lui Dumnezeu pentru mine. Raspunsul exista, trebuie doar sa-mi deschid ochii si sa-l vad.

Voi merge pe calea mea, imi voi duce crucea in continuare, pentru ca Dumnezeu ne da atat cat putem duce.

Am suferit mult, dar am primit si mult ajutor. Si nu voi uita sa multumesc.

Vreau sa le multumesc si sa le cer iertare, tuturor celor pe care i-am cunoscut, incepand cu dragii mei mamaie si tataie, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, cei care m-au invatat primii pasi in viata.

Profesorilor, colegilor de scoala, iar mai tarziu colegilor de serviciu, oamenilor speciali, care mi-au stat alaturi cand am avut probleme si m-au ajutat sa trec mai usor peste greutati, dar pe care uneori i-am enervat cu ideile mele.

Celor care m-au iubit, pentru ca m-au acceptat asa cum sunt, m-au mangaiat cand am plans si m-au facut fericita, dar pe care uneori nu i-am inteles si i-am ranit fara sa vreau.

Prietenelor mele, care tin la mine si ma incurajeaza mereu, dar pe care le vad atat de rar.

Tatalui meu adoptiv, care m-a crescut alaturi de proprii lui copii, fara sa faca diferenta intre noi, pe care il faceam cal cand eram mica, si pe umerii caruia m-am plimbat si am vazut lumea de sus.

Surorilor si fratelui meu, pentru ca exista si sunt ceea ce sunt pentru mine.

Fiului meu, pentru ca ma intelege si ma iubeste, desi nu i-am oferit o familie adevarata.

Si, mamei mele, care mi-a dat viata:

Iti multumesc din suflet mama, pentru tot ce ai facut pentru mine.

Iti multumesc pentru curajul tau de a-mi da viata, pentru noptile nedormite la capataiul meu, pentru educatia si pentru dragostea pe care mi-ai insuflat-o spre tot ce este frumos si bun pe aceasta lume.

Iti multumesc ca nu ai ales o cale mai usoara si ca te-ai luptat cu totul in jurul tau ca eu sa exist.

Va multumesc tuturor si va iubesc !

Inaltarea Domnului

"Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui" (Crezul)

Azi este o sarbatoare inalta si mare, vrednica de marea bunatate a lui Dumnezeu.

Noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi.

Evanghelia dupa Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Ev. Marcu 16,15).

Vestea cea buna adusa de Hristos priveste deci intreaga faptura. Indata dupa ce rosti indemnul la propovaduire, Domnul adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Ev. Marcu 16, 16).

Apostolii sunt datori sa predice vestea cea buna la toate neamurile, dar Evanghelia nu va fi primita de toti. Oamenii sunt liberi sa accepte cuvantul divin transmis de apostoli sau sa-l respinga, osandindu-se astfel in mod deliberat. Aceasta alternativa va fi mereu actuala pana la sfarsitul veacurilor, caci pana atunci omenirea va fi continuu in situatia de a opta intre viata si moarte spirituala.

Celor ce vor crede, Iisus le fagaduieste ca se vor bucura de daruri deosebite: "In numele Meu, demoni vor izgoni, in limbi noi vor grai, serpi vor lua in mana si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama, peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi" (Ev. Marcu 16, 17 -18). 

Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Evanchelistul Marcu le reda, "S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Ev. Marcu 76, 1,9-20).

Evanghelia dupa Luca spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile "si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile", dupa ce vor fi "imbracati cu putere de sus" (Ev. Luca 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai "Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare" (Ev. Luca 24, 50-52).

In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: Muntele Maslinilor.

"S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata" (Fapte 1,3,9-12).

Prin Inaltarea Sa Domnul a deschis omului portile cerului si a facut posibil ca, la sfarsitul veacurilor, faptura indumnezeita sa revina la Creatorul sau.

Inaltarea Domnului reprezinta ultima etapa din ciclul Intruparii, ea readucandu-L pe Fiul, purtand trup omenesc, in sanul Sfintei Treimi. Prin ea Hristos este asezat de-a dreapta Tatalui, eveniment pe care il descoperise cu anticipare judecatorilor Sai atunci cand spusese: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii" (Ev. Matei 26, 64).

Sfantul Maxim spunea ca, chiar si dupa Inaltare, Hristos continua sa sufere pentru pacatele noastre, pentru slabiciunile si caderile noastre, si prin aceasta suferinta le topeste si ne elibereaza de povara. El nu ne mantuieste prin porunca imparateasca, fiindca nici din cer El nu accepta sa ne converteasca prin constrangere; de aceea, Jertfa Sa se prelungeste, sub o forma nesangeroasa, si dincolo de hotarul acestei lumi, lucrand in chip nevazut izbavirea noastra. Desi a biruit moartea, atata timp cat omenirea se va mai afla pe lunga si anevoioasa cale a revenirii la Tatal, Hristos nu va inceta sa sufere pentru rascumpararea ei. El nu Se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi atata timp cat mai raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.

Este o mare mangaiere pentru omenirea coplesita de suferinte si incercari de tot felul sa stie ca pe tronul slavei nu se afla un stapan neindurator, ci ca, alaturi de Parintele ceresc, asupra ei vegheaza Mielul jertfit pentru pacatele lumii si neincetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul istoriei.

Hristos mantuieste pe om prin prelungirea Jertfei Sale si prin rugaciunile pe care continua sa le inalte acolo in cer, unde Se afla de-a dreapta Tatalui.

Hristos S-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei.

Dincolo de fiecare din noi, dincolo de culturile si civilizatiile omenirii de pretutindenea, infinitatea Spiritului Divin ne invaluie si ne graieste tuturor. Un vazduh de sfintenie mereu se revarsa in valuri catre noi, purificand gandurile noastre omenesti. Fiecare este chemat sa iasa din lase gandurile de pacate, de ura si de vrajba, de lupta si de ucidere, inaltandu-si gandurile si fiinta intr-o atmosfera de puritate divina, a unui vazduh ceresc in care de-a pururea e prezent Iisus Hristos, despartindu-ne de El doar "un nor". Si asa, Cel ce s-a inaltat cu glorie la ceruri e pururea cu noi, iar noi cu El, inaltandu-ne dorul fiintei noastre la cele din ceruri, unde se afla Mantuitorul Iisus Hristos.

(Parintele Vasile Vasilachi)

Hristos S-a Inaltat !

 

Texte preluate de aici.

Copilul, un talant incredintat mamei

Am citit azi un articol minunat, pe care il impartasesc cu voi. Lectura placuta !

Copilul este o parte semnificativa din fiecare dintre noi. Copilul se afla la inceputul vietii oricarui om, fie el functionar de rand sau inalt dregator. Primilor ani de viata prefer sa le spun "copil", in loc de "copilarie", spre a nu aluneca intr-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucata de vreme pe care o vom duce cu noi toata viata, pana la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, in oricare moment al vietii noastre. Poate si de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem in noi, chiar daca undeva departe, adanc afundata, curatenia la care ne cheama Mantuitorul. Trebuie deci sa redevenim ceea ce am fost si suntem, intr-o masura insa, din ce in ce mai slab perceptibila.

Copiii sunt talanti incredintati mamelor. Mamele primesc acesti talanti spre mantuire, dupa cum citim: "Femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie" (I Timotei 2, 15). Copii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire.

Dar mamele nu se mantuiesc numai nascand copii (primind talantii), ci si crescandu-i pe acestia in credinta si frica de Dumnezeu (inmultind talantii). Acest lucru reiese clar din cuvantul Sfantului Pavel, cand conditioneaza mantuirea mamelor prin "daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie".

In pilda talantilor, relatata de Sfantul Matei (cap.25), Mantuitorul ne spune sa luam aminte la ce facem cu darurile incredintate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns in pamant, dandu-l iarasi inapoi stapanului. La cuvintele slugii celei lenese: "Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.", stapanul a raspuns, zicand: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. (...) Pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor."

Mama deci, odata primind talantul (copilul) incredintat ei de Dumnezeu, este datoare sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune acelasi lucru, zicand: "Mamele sunt adevarat mame nu numai dand nastere copiilor lor, ci mai ales dandu-le o buna crestere." Astfel, nu atat purtarea in pantece o face mama pe cea care naste, cat mai ales o temeinica educatie crestina a celor nascuti, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari incep din cea mai frageda copilarie, iar indrumarea de capetenie a noastra e in mainile mamei." (Montaigne)

O mama buna pretuieste cat o multime de invatatori, binestiind faptul ca "profesorii buni fac scolari buni, in timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorita acestui lucru, nu de putine ori, mamei i s-au atribuit merite nationale: "Decaderea mamei este inceputul decaderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progreseaza; cand la un popor a decazut maternitatea, la nimic nu foloseste cealalta educatie." (Pr. Dumitru Irina) "Fara mame sanatoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul tarii il tese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mama a avut si Sfantul Ioan Gura de Aur, una insa care, mai mult decat orice, L-a iubit pe Dumnezeu si si-a crescut fiul in credinta ortodoxa. Dupa moartea sotului, ea si-a inchinat viata educarii si cresterii in Biserica a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era si pagan, cunoscand-o pe Sfanta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au crestinii."

Daca fericita Antuza nu s-ar fi ingrijit insa de pastrarea si inmultirea acestui singur talant (copil), cat ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit aceasta sfanta mama de la Dumnezeu, iar prin el s-a imbogatit intreaga lume, de atunci si pana astazi, si inca se va mai imbogati, pana la sfarsitul lumii.

Parintele Porfirie Bairaktaris - Indemn catre mame !

"Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.
Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata."

Teodor Danalache

Sursa aici