Duminică, 14 august 2011, a IX-a după Rusalii.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei, 14, 22-34, despre afundarea în marea vieţii şi despre faptul că Domnul este scăparea noastră.
"Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului." (Ev. Matei, 14, 22-34)
Din Evanghelia de astăzi învăţăm să avem credinţă şi să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, aşa cum l-a cerut şi Sf. Apostol Petru.
Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale, ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, dar el rămâne tare ca o stâncă.
“De este cineva care se îndoia, să creadă acum! Dacă vreunul era credincios, să-şi adauge temelii pentru mai multă credinţă! Fost-ai încreştinat şi te numeşti ucenic al Mântuitorului? Onorează-ţi numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Isus Hristos! Ci faptele tale aşa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Sf. Chiril al Ierusalimului
De ce e grea suferinţa? Pentru că o purtăm singuri, fără a cere ajutorul lui Isus, strigând, ca şi Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce linişte şi pace şi-au recăpătat ucenicii o dată cu liniştea mării, dar mai ales avându-L pe Isus în mijlocul lor conducându-le corabia!
Domnul ne ajută, ne ocroteşte, ne izbăveşte, dar nu se substituie efortului nostru personal. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăţi, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile şi să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin fuga din faţa obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăţi, prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reuşita finală.
Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii ca şi o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi furtună.
Interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării. Sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumeşti.
Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Isus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică.
Cuvinte extraordinare, care se adresează şi nouă, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Dar cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu creştinismul nostru? Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii. Aceştia sunt cei mai nefericiţi. Fiindcă, din câte suferinţe sunt, puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă.
În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de valuri şi ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă şi nădejde.
Un creştin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primeşte ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferinţelor, spre a ne purifica.
Un creştin adevărat trebuie să aibă o credinţă vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli şi de indiferenţă.
Pr. Ion Cârciuleanu
“În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim, fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”. Cuviosul Paisie Aghioritul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu