Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta...

E ziua Domnului. 

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 16, 19-31, despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Iată cum ne vorbeşte Mântuitorul prin cuvintele acestei pilde:   

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. (Luca 16,19-31).

Pentru că ştim că suntem trecători prin această lume, fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să fie folosită din plin pentru dobândirea vieţii veşnice împreună cu Dumnezeu!

Citiţi mai multe aici - Pilda răspunsurilor despre viaţa veşnică.

A Thousand Kisses Deep

Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

Sfântul Dimitrie cel Nou (numit şi Basarabov, după numele localităţii de baştină) s-a născut în satul Basarabov, aflat la sud de Dunăre, în Bulgaria de azi, aproape de Rusciuc, pe malul râului Lom. Familia sfântului era creştină, de origine valahă (română sau aromână), spun unii biografi, şi se îndeletnicea cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Nu s-au păstrat multe documente scrise în legătură cu data naşterii Sfântului Dimitrie. S-a născut în timpul secolului al XIII-lea, pe vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan – conducătorii statului valaho-bulgar.

Ca şi cei din familia sa, ocupaţia tânărului Dimitrie a fost tot creşterea animalelor, alături de care a trăit mai mulţi ani ai vieţii sale. Dar adevărata sa vocaţie s-a dovedit a fi aceea de a-L sluji pe Hristos cu toată fiinţa sa. De aceea, încă din tinereţe, a intrat în viaţa monahală la o mânăstire din apropierea meleagurilor natale. Pe valea Lomului erau multe aşezăminte monahale. Într-unul dintre acestea, Dimitrie a dus o viaţă pustnicească, retrăgându-se pentru mai mulţi ani într-o peşteră situată în apropierea satului său natal. Sunt puţine datele documentare care să descrie în amănunt viaţa şi nevoinţele lui. Din tradiţia locului şi din cântările Bisericii aflăm despre nevoinţele acestui Sfânt:  

„Ca un înger pe pământ viaţa ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a cărui voie ai împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim”.  

A dus o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune, într-o deplină smerenie. Se spune că într-o zi, pe când se întorcea cu animalele de la păscut, a călcat din greşeală pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarnă, fie vară, piciorul care strivise cuibul, pentru fapta care îi mustra conştiinţa.  A ales să se retragă în pădure, adăpostindu-se într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând, zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră, în peşteră, şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu, neştiind nimeni locul sau momentul.

Moaştele Sfântului au fost descoperite în mod minunat, atunci când au crescut apele Lomului, surpând intrarea în peştera Sfântului Dimitrie. O copilă bolnavă din Basarabov a avut o viziune despre locul unde se aflau moaştele Sfântului, viziune pe care a povestit-o părinţilor. Aceştia au anunţat preoţii Bisericii care, adunându-se la locul indicat de copilă, au descoperit acolo, în albia râului, moaştele întregi ale Sfântului, ca o mărturie a revărsării harului lui Dumnezeu asupra acestui om sfânt. De acolo, sfintele moaşte au fost duse cu cinste la biserica din satul său natal, unde au făcut multe minuni. Aici au stat până în anul 1774, fiind cinstite cu evlavie de creştinii din acea zonă. În urma războiului ruso-turc ce a avut loc la sud de Dunăre, moaştele au fost luate de către armata rusă şi strămutate în Ţara Românească, cu scopul de a fi duse în Rusia. 
La Bucureşti, un creştin evlavios pe nume Hagi Dimitrie, a stăruit pe lângă autorităţile militare ruseşti, aflate pe teritoriul ţării noastre, pentru a dărui aceste sfinte moaşte românilor, având în vedere că Sfântul Dimitrie era de neam valah. Autorităţile ruseşti s-au învoit cu Hagi Dimitrie, lăsând pe Sfântul Dimitrie românilor. 

Ele au fost aşezate în Catedrala mitropolitană, fiind pentru închinători un izvor de binecuvântare duhovnicească. De-a lungul timpului s-a vorbit despre multe miracole ce s-au săvârşit la racla Sfântului, ca semn al puterii lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie cel Nou a fost declarat ocrotitor al Bucureştiului. (sursa)

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

În calendarul creştin, la mijlocul toamnei, ne străluceşte în amintirea tuturor chipul unui mare martir: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – unul dintre cei mai cunoscuţi şi cinstiţi martiri ai Bisericii. Un om care a arătat că mai de preţ decât poziţia socială, averile sau funcţiile pe care le poate dobândi un om în această viaţă,  este credinţa în Dumnezeu, râvna pentru viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu. Iar Sfântul Dimitrie a arătat aceasta din plin. Numele său îndeamnă la respect, cinstire şi la urmarea exemplului său extraordinar.

VIAŢA SFÂNTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE

Sfântul Dimitrie (sau Dumitru) este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi la poporul român. Exemplul său de curaj şi credinţă a fost cinstit din plin de evlavia strămoşilor noştri. Multe biserici s-au ridicat în cinstea sa. Mulţi oameni îi poartă numele. Sunt multe obiceiuri legate de sărbătoarea sa. În tradiţia folclorică românească, acest Sfânt e numit şi Sânmedru, iar praznicul lui desparte vara păstorească de iarna păstorească. În tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi, iar după cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească acum pădurile şi să-i cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei, obicei păstrat până azi în multe zone ale ţării noastre. (sursa)

ACATISTUL SFÂNTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE

Astăzi Sfântul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înaintea împăraţilor şi a păgînilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sînt izbăviţi. Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi Stăpînul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta îl cinstim pe Sfîntul Dimitrie şi-i cîntăm cîntări de laudă, căci el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfîntului Dimitrie la mormîntul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.

Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi cînd putem să-i citim acatistul. Apoi să nu uităm că şi noi sîntem ostaşi ai lui Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără rîvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mîntui.

Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Părintele Ilie Cleopa

La Mulţi Ani, Majestate!

Astăzi, 25 octombrie 2011,

Majestatea Sa, Regele Mihai I, împlineşte 90 de ani.

La Mulţi Ani, Majestate!

Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!

E ziua Domnului.  

Duminică, 23 octombrie 2011, a XXII-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 8, 26-39, despre vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor.

"Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus." Luca 8,26-39

Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice.

Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele - pe care de multe ori nu le vedem - şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul.

De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Sfântul Teofan Zavoratul

Cine are urechi de auzit, să audă!

E ziua Domnului.  

Duminică, 16 octombrie 2011, a XXI-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 8, 5-15, care ne readuce în memorie una dintre cele mai profunde parabole ale Mântuitorului: pilda semănătorului. 
O parabolă care ne explică din plin ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, oamenii, prin Fiul Său întrupat, pentru a ne mântui din moarte şi păcat. Nu toţi au înţeles mesajul Său şi nici opera pe care a înfăptuit-o în mijlocul acestei lumi în care voinţa omului a adus răul, moartea, suferinţa.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebă: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15).

Semănătorul este chiar Dumnezeu, iar sămânţa este Cuvântul Său, Evanghelia Împărăţiei, „vestea cea bună”  a mântuirii ce ne-a venit prin Fiul. Însuşi Fiul este Cuvântul:

„şi Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” ( Ioan 1,14).

• Sămânţa căzută lângă drum - reprezintă pe cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi fură sămânţa din inima lor. Aceştia sunt cei indiferenţi, cei dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat gândirea şi nu pricep, dar nici nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu! Ei nu mai sunt pământ bun, pentru că nu-şi mai aparţin. Răul şi necredinţa stăpânesc în inima lor. Lăsat să intre în inima omului, păcatul strică ogorul cel bun şi-l face neroditor. Face din inima omului un teren sterp. Aceasta este lucrarea diavolului, să strice inima omului spre nerodire!
• Sămânţa căzută pe loc pietros - sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl primesc cu bucurie, dar când vine o încercare peste dânşii se leapădă repede, pentru că nu au rădăcină adâncă. Aceştia sunt oamenii superficiali, entuziaşti la început, care repede primesc dar repede se şi leapădă. Oameni fără greutate.
• Sămânţa căzută între spini - sunt aceia care primesc Cuvântul, dar spinii sufocă sămânţa care încolţeşte şi ajung să nu mai dea roadă. Aceştia sunt oamenii prea mult implicaţi în cele ale lumii, oamenii care aleargă numai după averi, plăceri şi alte deşertăciuni pe care pun foarte mult preţ. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu este mereu pe locul doi. Sunt oamenii care nu au înţeles niciodată care sunt adevăratele priorităţi ale vieţii, care este rostul adevărat al vieţii noastre. Ei sunt numiţi „suflete stăpânite de înghimpoasele griji ale veacului”.
• Sămânţa căzută în pământ bun - sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu, îl înţeleg, îl primesc cu toată inima şi aduc roadă bună cu răbdare şi statornicie.

Parabola este simplă şi uşor de înţeles. Totuşi, ea ne ridică o serie de întrebări, la care tot Domnul ne răspunde. Unii oameni au înţeles din această parabolă că numai unii sunt predestinaţi să fie pământul cel bun şi roditor. Ori acest lucru nu rezultă nici pe departe din pilda semănătorului! Predestinarea este doar o încercare a omului de a eluda responsabilitatea alegerilor şi a faptelor noastre. E simplu să dai vina pe Dumnezeu pentru ceea ce ai ales singur, pentru ceea ce ai hotărât cu bună ştiinţă şi în deplină libertate.

Dacă nu dau vina pe Dumnezeu, alţi oameni dau vina pe diavol! Aşa au făcut şi primii oameni. Eva a dat vina pe … şarpe, pe  amăgitorul!  Însuşi numele său – diavolos – înseamnă „cel care dezbină”, căci asta este tot ceea ce poate să facă: să amăgească, să păcălească, să bage zâzanie şi dezbinare între oameni, dezbinare în inima lor şi dezbinare între om şi Creatorul său. Numai că omul este cel care alege, cel care ia o hotărâre, cel care decide! Vina îi aparţine. Responsabilitatea este numai a lui! Iar scuzele nu au niciun rost. Însuşi Mântuitorul a fost supus ispitirii diavolului (Matei 4,1-11). Deşi ştia Cine este, el şi-a dus rolul de dezbinător până la capăt. Nu s-a ruşinat de Domnul, pentru că diavolul nu are nici o ruşine şi asta îl învaţă şi pe om! Cei ce resping Cuvântul lui Dumnezeu, cei ce batjocoresc cele sfinte, cei care nesocotesc învăţătura Domnului fără nici o ruşine, nu sunt nici pe departe luminaţi, inteligenţi sau oameni liberi, aşa cum se pretind a fi. Sunt doar nişte bieţi discipoli ai celui mai mare neruşinat, care este diavolul! Nici nu îşi dau seama cât de mult greşesc, cât de mult au de pierdut. Pentru că ajung să piardă totul! Prin propira lor alegere, pe mâna lor. Mântuitorul ne-a arătat prin această experienţă că putem să ne împotrivim diavolului. Că alegerea ne aparţine în exclusivitate. Înaintea sa dreptul Iov şi mulţi alţi drepţi şi sfinţi din vechime au dovedit acelaşi lucru.

Alţii dau vina pe grijile vieţii, pe necazuri, probleme, frământările de zi cu zi. Putem fi copleşiţi de griji şi necazuri, dar niciodată într-atâta încât să nu putem trimite măcar un gând spre Cel de Sus! O vorbă românească spune atât de bine: „nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă!”. Pentru că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Se poate găsi mereu timp şi pentru sufletul nostru. Pentru că el este cu mult mai important decât grijile pentru care ne irosim cel mai adesea.

„Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16,26)

iată un adevăr pe care îl uităm adesea.

E important să fim pământul cel bun şi roditor. Să fim cu inimă bună şi curată, următori ai lui Dumnezeu întru toate.  Ce extraordinară ar fi lumea aceasta dacă toţi oamenii ar fi  pământ bun şi roditor, dacă toţi ar rodi cu credinţă şi iubire fapte bune, fapte care ne unesc unii cu alţii şi care ne apropie de Dumnezeu pentru veşnicie. Însuşi Mântuitorul şi-a arătat prin această parabolă mâhnirea că nu toţi oamenii înţeleg Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Avea să cunoască atât de dureros respingerea, răutatea, ura cumplită, ne-iubirea oamenilor. Chiar dacă suferiţa Sa a fost mântuitoare pentru întreaga umanitate, nu doar pentru unii.

Ceea ce contează cu adevărat în această parabolă este pământul! Adică inima omului. Cuvântul lui Dumnezeu – sămânţa – este aceeaşi pentru toţi. Este sămânţă bună şi roditoare, pe care Semănătorul a semănat-o cu mult sârg. Întâi El Însuşi, apoi slujitorii Săi care au fost trimişi să pregătească bine ogorul acestei lumi.

Alegerea este însă a noastră!

„Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9).

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Atunci când vorbim despre oamenii de seamă, subliniem cât mai mult trăsăturile lor excepţionale, calităţile, virtuţile care le-au adus renumele. Când vorbim despre o persoană sfântă, ne amintim mai ales de acele trăsături spirituale şi morale prin care a ajuns atât de aproape de dragostea lui Dumnezeu, căci ce altceva înseamnă cel mai bine sfinţenia, decât comuniunea cu Dumnezeu, împărtăşirea deplină a iubirii divine, a harului dumnezeiesc? De aceea îi cinstim pe sfinţi. Ei au fost prietenii Domnului, următori ai Săi prin ascultare şi viaţă binecuvântată. Prin credinţă şi multă, multă iubire faţă de semeni. Unii prin sacrificul vieţii lor, alţii prin faptele măreţe. Cu toţi sunt pentru noi exemple vii, modele demne de urmat.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a fost şi va rămâne una dintre cele mai iubite, preţuite şi respectate sfinte din calendarul creştin. Poporul român a avut o evlavie deosebită faţă de persoana sa. Pentru credincioşi ea reprezintăun simbol al credinţei nestrămutate, a iubirii de Dumnezeu şi de poruncile Lui, a milostivirii şi iubirii faţă de semeni, a faptelor vrednice de toată preţuirea.

Viaţa Sfintei Parascheva a împresionat şi inspirat generaţii de creştini. Exemplul ei de bunătate, de credinţă, de generozitate şi jertfelnicie, a fost o pildă vie pentru atâţia alţi oameni ce s-au străduit să fie următori ai lui Dumnezeu pe calea sfinţeniei.
Viaţa sa cu totul excepţională, închinată numai slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării aproapelui, va rămâne mereu un exemplu de viaţă creştină autentică, de urmare a lui Hristos, de viaţă întru credinţă, har şi adevăr. De aceea, an de an, oraşul Iaşi unde moaştele sale sfinte se găsesc de sute de ani, este căutat cu credinţă şi osârdie sufletească de mulţimi impresionante de oameni.

Pentru că Dumnezeu a însemnat cu multe minuni rămăşiţele sale pământeşti, mulţi suferinzi se duc la Sfânta Parascheva, rugându-se lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei. Oameni care Îl caută pe Dumnezeu pornind de la exemplul şi mijlocirea sfinţilor. A celor ce au primit de la Tatăl ceresc harul sfinţeniei, binecuvântarea Cerului.

Pentru zona Moldovei, dar nu numai, Sfânta Parascheva este socotită o adevărată ocrotitoare. Din anul 1641 – când a fost adusă în ţinutul Moldovei de către Domnitorul Vasile Lupu, românii au cercetat-o cu multă credinţă şi evlavie, convinşi că rugăciunile ei, în ceruri, sunt bine primite şi ascultate de către Dumnezeu.  

Moaştele Sfintei Parascheva au sălăşluit multă vreme în minunatul lăcaş al bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie de seamă a marelui Voievod Vasile Lupu.  Din dorinţa marelui Mitropolit Veniamin Costachi al Moldovei aveau să se înceapă în anul 1826 lucrările la noua Catedrală mitropolitană din capitala Moldovei, lucrări care au durat până în 1887. Pictura a fost realizată de cunoscutul pictor Gheorghe Tattarescu, iar la slujba de sfinţire au luat parte regele Carol I şi regina Elisabeta.  În acest sfânt lăcaş aveau să fie aduse moaştele Sfintei Parascheva, la care milioane de pelerini vin cu speranţă şi încredere să se închine, an după an. (sursa)

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv. Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

E ziua Domnului.  

Duminică, 09 octombrie 2011, a XX-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 7, 11-16, care ne reaminteşte o întâmplare cu totul extraordinară. Una dintre acele minuni ale Domnului care au bulversat sufletele celor prezenţi, ajungând să se întrebe: „cine este omul Acesta?” Iată cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca această minune:

“Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 11-16)

Nenumărate au fost faptele minunate săvârşite de Domnul Iisus în timpul activităţii Sale pe acest pământ. Vindecări miraculoase, eliberarea celor posedaţi, înmulţiri de pâini, pescuiri minunate, potoliri de furtuni, mers pe apa mării ca şi pe uscat şi încă multe altele. Vorbim despre cele ce ni s-au transmis în scris, prin strădania Evangheliştilor. Dar câte nu vor fi cele despre care nu s-a scris nimic, fapte cu totul excepţionale care i-au uimit pe contemporanii Mântuitorului. Au fost fapte izvorâte dintr-o nemărginită Iubire divină faţă de aceste creaturi a căror existenţă era atât de greu încercată de suferinţe şi dureri. Spre „lucrul mâinilor Sale” şi-a îndreptat Domnul Iubirea şi lucrarea Sa. Dar a făcut-o şi pentru ca oamenii să înţeleagă şi să recunoască în Dânsul pe Mesia – Eliberatorul şi Salvatorul neamului omenesc. Un Mântuitor al oamenilor din robia morţii şi a păcatului. Toate miracolele Sale au fost uimitoare. Dar cele care au răvăşit cu totul orice înţelegere omenească au fost învierile din morţi. Pentru toţi oamenii moartea este un prag înfricoşător, pe care nimeni nu-l trece decât o singură dată.  Fie şi numai gândul că cineva s-ar putea întoarce din morţi, îl socotim doar o fantezie, un vis, ceva de necrezut. Şi totuşi…

Un episod cutremurător. Căci ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât ca o mamă să-şi ducă pe ultimul drum, spre groapa mormântului, pe fiul său. Şi încă singurul său fiu! Cel în care îşi pusese toată nădejdea că-i va fi sprijin la bătrâneţe, mângâiere şi alinare. Numai că moartea nu caută la faţa omului şi nici nu vine după socotelile noastre. Moartea este marea certitudine a vieţii noastre! Multe sunt cele pe care nu le ştim niciodată, dar despre adevărul morţii nu ne putem îndoi nicio clipă! Sau, cum spunea cineva: „omul este un mister între două mistere: naşterea şi moartea” Atât începutul cât şi sfârşitul existenţei noastre pământeşti sunt independente de voinţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte într-adevăr. Omului nu-i rămâne decât să cugete la aceste mari adevăruri şi să caute să trăiască în consecinţă, bucurându-se din plin de fiecare clipă nepreţuită a vieţii. Căci sunt într-adevăr nepreţuite.

Psalmistul David spunea atât de frumos despre condiţia noastră de fiinţe muritoare:

„Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nici nu se va mai cunoaşte locul său…” (Psalmul 102,14-16).

Zilele omului, înflorirea  lui, sunt atât de trecătoare… Iar Apostolul Iacov spune acelaşi lucru într-un mod şi mai cutremurător:

„căci ce este viaţa voastră? Abur care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere…” (Iacov 4,14).

De-a lungul vremii, mulţi au fost cei care au cugetat la acest aspect esenţial al existenţei umane. Şi este normal să cugetăm la el, pentru că de modul în care înţelegem sau nu acestă realitate, depinde şi cum ne trăim viaţa. Pentru cei ce au credinţă, viaţa nu se termină aici, iar moartea e doar o trecere spre un „dincolo” la care nu putem să nu ne gândim. Moartea este „un teribil pas între timp şi veşnicie” (Walter Scott). Pentru unii oameni ea este un prilej de spaimă cumplită, pentru alţii o eliberare din suferinţă. Unii o acceptă senin, alţii înfricoşaţi de grozăvia momentului.

În Evanghelia de azi, Mântuitorul, împreună cu Apostolii Săi, s-au întâlnit cu un cortegiu funerar. Un tânăr care moare în floarea vârstei este mereu condus pe ultimul drum de mulţi oameni. Durerea plecării premature este foarte mare. Iar suferinţa celor rămaşi este greu de consolat. Domnul Iisus a fost impresionat de durerea mamei rămasă singură, fără niciun sprijin. La strigătele ei de jale, Mântuitorul o consolează zicându-I: „nu plânge!” Dar cum să nu fi plâns biata femeie? Cel ce fusese lumina ochilor  săi, zăcea acum fără suflare în sicriu. Ne naştem sub condiţia morţii şi ştim că ea este un punct firesc pe axa existenţei fiecărui om, dar nu ne putem împăca cu gândul că într-o zi nu vom mai fi pe acest pământ. Că viaţa va merge mai departe şi fără noi. Că pământul acesta, din care suntem şi noi o mică parte, ne va lua iarăşi întru ale sale, ca şi cum nici nu am fi fost „vieţuitori în trup”. Este firesc să ne întristăm când cineva moare.  E ca şi cum pleacă într-o călătorie din care ştim că nu se mai întoarce. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează însă:

„Să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4,14).

Să nu ne întristăm ca cei necredincioşi, ca cei care cred că moartea aceasta este un sfârşit definitiv, dincolo de care nu mai este nimic. Pentru ei moartea este cu adevărat ceva înfricoşător. Pentru cei ce cred este cu mult mai mult. Domnul ne-a arătat cum trebuie să înţelegem viaţa şi moartea.

Văduva din Nain plângea cu amar. Ea nu ştia că există Înviere! Nici Iair, tatăl copilei pe care tot Domnul a înviat-o. Şi nici Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat în Betania, nu ştiau. Mântuitorul avea să să le arate tuturor răspunsul existenţial de care toţi avem nevoie: Viaţa nu se încheie aici, moartea nu este totul, e doar o „trecere”, un prag spre o altă viaţă!  Un dincolo de care omul se teme, căci este mai presus de puterea sa de înţelegere. Este ceva ce accepţi numai prin credinţă. Sau respingi prin necredinţă! Cu riscul de a pierde totul prin această decizie.

Mântuitorul avea să facă aceste minuni tocmai pentru că El Însuşi avea să treacă prin acest prag al morţii, dar avea să şi revină, să se întoarcă biruitor asupra morţii, „cu moartea pe moarte călcând”. Pentru a-i pregăti pe oameni să înţeleagă adevărul Învierii, Domnul a înviat din morţi câţiva oameni. Ca să arate că există viaţă după moarte, că există nemurire, viaţă veşnică. Şi că Dumnezeu este singurul Stăpânitor asupra vieţii şi asupra morţii. Din păcate, oamenii aveau să uite destul de repede aceste minuni, mai ales în ceasul condamnării şi al patimilor Domnului.  Toate binefacerile Sale au fost atunci uitate cu atâta nerecunoştinţă…

Şi învierea tânărului din Nain a fost o lecţie despre moarte şi nemurire. O lecţie şi pentru aceia, dar şi pentru noi.

„Şi frică mare i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu…”

ne spune Evanghelistul despre mulţimile de oameni care au asistat la învierea tânărului din Nain. În faţa puterii lui Dumnezeu oamenii s-au înfricoşat. Au recunoscut intervenţia dumnezeiască, puterea divină  pe care au început să o slăvească. În faţa minunii, omul se pleacă cu cutremur şi smerenie. Dar adesea uită acest cutremur şi iar se întoarce la rătăcirile lui. Moartea este aceea care ne aduce cea mai deplină luciditate şi înţelepciune. Atunci uităm de toate deşertăciunile pentru care ne-am irosit toată viaţa şi devenim înţelepţi! Uneori …prea târziu… când nu se mai poate îndrepta nimic…

Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna pe creştinii din vremea sa:

„fii mai înţelept şi, la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi, depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreptează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…”.

Pentru ca trecerea noastră spre dincolo să fie una întru fericire şi deplină împlinire alături de Domnul. Aşa să ne rugăm! 

Sursa aici.

Sfântul Apostol Toma

Cel numit şi Geamănul a fost unul dintre cei 12 ucenici apropiaţi ai Domnului. Chiar dacă numele său a fost mereu alăturat de cuvântul „necredinciosul”, Toma va rămâne pentru creştini una dintre cele mai iubite persoane din preajma Mântuitorului.

Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. (Ioan 20, 25)

În persoana lui ne regăsim pe fiecare dintre noi. Îndoielii sale în faţa miracolului Învierii Domnului, îi alăturăm mirarea noastră, a celor ce nu am fost martori la cel mai de seamă eveniment din istoria umanităţii. S-a îndoit Toma şi pentru noi, s-a încredinţat tot el pentru sine şi pentru toate generaţiile următoare. Datorită lui Toma, Domnul Cel înviat a zis:

Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut. (Ioan 20, 29)

Din Scriptură aflăm că Hristos, pentru a-l încredinţa pe Toma că natura umană nu a fost desfiinţată prin Înviere, Se arată după opt zile din nou Apostolilor şi îi spune lui Toma:

Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fii necredincios, ci credincios. (Ioan 20, 27)

Iar Toma mărturiseşte: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Cântările liturgice ale Bisericii ne vestesc că atunci când Toma a atins coasta Mântuitorului înviat din morţi s-a atins de "osul dumnezeirii Sale". Deci, Apostolul Toma nu a mărturisit doar Învierea lui Hristos, ci şi dumnezeirea Sa.
Îndoiala lui Toma avea să fie preschimbată într-o credinţă fierbinte, pe care a căutat să o insufle tuturor celor cărora le-a propovăduit credinţa creştină. Tradiţia Bisericii spune că Apostolul Toma a ajuns cu propovăduirea sa până în India. Există până azi în această ţară o comunitate creştină care îl cinsteşte pe Apostolul Toma ca pe un părinte spiritual şi întemeietor al Bisericii de aici.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască necredinţa lui Toma, ca să putem mărturisi şi noi:

Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20, 28)

Sursa aici si aici.

Sfântul Mucenic Ciprian şi Sfânta Muceniţă Iustina

ACATISTUL SFÂNTULUI CIPRIAN 

Sfântul Mucenic Ciprian a fost un martir al Bisericii. Un creştin care şi-a dat viaţa pentru credinţă, mărturisindu-L pe Hristos.

A trăit în Antiohia, în timpul împăratului păgân Decius (250 d.Hs). Era de neam bogat, cunoscător al filosofiei păgâne, dar şi pasionat de vrăjitorie! Multe lucrări demonice avea să săvârşească până să ajungă la cunoaşterea Adevărului. O viaţă cu totul potrivnică credinţei adevărate până când în viaţa păgânului Ciprian avea să se producă o schimbare capitală.

Cea care avea să-l întoarcă din rătăcirea lui, a fost o tânără creştină pe nume Iustina, care a refuzat să se căsătorească cu un păgân, cu toate încercările acestuia de a o convinge. Pentru aceasta, păgânul a apelat la priceperea de vrăjitor a lui Ciprian. Nu doar că nu a reuşit, dar Ciprian avea să înţeleagă cât de mult a greşit alegând acea cale a lucrării demonice a vrăjitoriei. S-a botezat în credinţa creştină, spre uimirea tuturor celor care îl cunoşteau. Avea să ajungă mai târziu episcop, fiind păstor duhovnicesc al creştinilor din Antiohia.

Ciprian şi Iustina au suferit o moarte martirică, tăindu-li-se capetele, în timpul persecuţiei poruncite de Decius împotriva creştinilor din Imperiul Roman.

Sunt pomeniţi împreună pe 2 octombrie. Îi socotim eroi ai credinţei, modele creştine, adevăraţi fii ai Bisericii lui Hristos.

Mâna dreaptă a Sfântului Mucenic Ciprian se găseşte în biserica Zlătari din Bucureşti. Sursa aici.

"Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”

E ziua Domnului.  

Duminică, 02 octombrie 2011, a XIX-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 6, 31-36, care ne vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor. Iată cum consemnează acest lucru Sf. Evanghelist Luca:

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi  nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”(Luca 6,31-36).

Pentru poporul lui Dumnezeu, aceste cuvinte au răsunat greu. De la Moise, marele Profet, ei primiseră legea Talionului care sancţiona aspru pe cei ce greşeau: 

„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” (Ieşire 21,24). 

Mântuitorul cerea oamenilor să uite orice nedreptate venită din partea semenilor, orice jignire sau vătămare şi să se răspundă la rău….cu iubire! Greu cuvânt! Dar cât adevăr se găseşte în îndemnul de la finalul pericopei:

”Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!"

Dincolo de limitele noastre omeneşti, Domnul ne cere să fim asemenea lui Dumnezeu! Să fim buni, să fim îngăduitori, să fim iertători, să trecem cu vederea răul, să răspundem nedreptăţii cu cea mai mare „dreptate” care este …Iubirea.

După 2000 de ani de la acest moment din viaţa Mântuitorului, încă mai sunt destui oameni care trăiesc după preceptele legii Talionului, răspunzând răului cu rău, răsplătind după dreptate. Dreptatea este un atribut al lui Dumnezeu. La El este toată dreptatea! Dreptatea noastră este mereu incompletă, insuficientă, nedeplină, limitată.

Pentru a depăşi aceste limitări, Fiul lui Dumnezeu ne dăruieşte soluţia Iubirii! În locul cântăririi culpei celui ce ne greşeşte, Iisus Domnul ne îndeamnă să-i pedepsim pe cei nedrepţi cu… Iubire! Să răspundem răului cu cel mai mare bine şi în felul acesta stingem răul cu care celălalt a venit asupra noastră: 

„Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5,39), 

pentru ca apoi să întărească cele spuse cu un îndemn fără echivoc: 

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44), 

pentru că: 

„aşa (trebuie) să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).

Iubirea adevărată nu e cea egoistă, schimb la schimb, avantaj pentru avantaj, ci cea dezinteresată, cea făcută cu inimă. Domnul Hristos ne oferă o cu totul altă perspectivă decât ne oferă lumea. În locul milosteniei făcute după principiile pieţei – un bine contra unui lucru sau avantaj, serviciu contra serviciu – în locul alergării după câştig, El ne îndeamnă la ajutor şi iubire dezinteresate. Dacă este ceva ce surprinde peste măsură, aceasta este să ajuţi pe cineva dezinteresat. Acest lucru topeşte chiar şi cea mai împietrită inimă! Creştinii ar trebuie să fie altfel decât ceilalţi oameni. Să fie mai buni, să fie lumina lumii! Să fie întru toate cu Dumnezeu. Iar a fi cu Dumnezeu înseamnă un plus de dragoste, mult mai multă dragoste!

Sunt învăţături care nu lasă loc la interpretări sau nuanţări. Tot ceea ce ne cere Domnul este atât de clar. Trebuie să trecem această probă. Trebuie să ne depăşim nişte limite. Trebuie să ne depăşim pe noi înşine! Să depăşim condiţia aceasta de fiinţe limitate, supuse greşelii, păcatului, efemerului. Pentru a ne înălţa dincolo de limitele pe care păcatul strămoşesc le-a pus firii omeneşti, trebuie să tindem spre un ideal – acela al asemănării cu Dumnezeu – căci pentru aceasta l-a zidit Dumnezeu pe om dintru început. De aceea Domnul Iisus a şi subliniat: 

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). 

Iar pentru asta să luăm aminte în primul rând la nemărginita iubire a Mântuitorului, care S-a jertfit pentru noi, iar pe Cruce S-a rugat pentru cei ce L-au chinuit. S-a rugat pentru iertarea acestora, nu pentru pedepsirea lor.

Fericiţi sunt creştinii care trăiesc în desăvârşită dragoste unii cu alţii!

Sursa aici.

Psalm

Iubind – ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,

oricat de-adâncă noapte-ar fi,

suntem în zi,

suntem în Tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii

Tu vezi-ne – cutreierând livezile.

Umblăm prin marea săptămână

gând cu gând şi mână-n mână.

Si cum am vrea să Te slăvim

pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!

Dar numai rană a tăcerii

este cuvântul, ce-l rostim…

Lucian Blaga (sursa)