duminică, 21 august 2011

Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!

E ziua Domnului.  
Duminică, 21 august 2011, a X-a după Rusalii.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei, 17, 14-23, despre o întâmplare cutremurătoare din timpul activităţii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos în mijlocul oamenilor. Este vorba de episodul vindecării lunaticului - un biet copil care pătimea rău din pricina suferinţei sale, fiind posedat de demon.
Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Impresionant şi cutremurător moment! De când ne naştem şi până în ultima clipă a vieţii noastre pământeşti, suntem într-o continuă luptă între bine şi rău. Desigur că fiecare om îşi doreşte numai binele. Să aibă parte numai de bine, să fie un om bun, cei de alături să fie şi ei buni, toate lucrurile şi lucrările să ne iasă bine, să fim fericiţi şi împliniţi întru toate. Dorinţe fireşti pentru orice om obişnuit. Şi totuşi viaţa ne oferă atât de multe „surprize” neplăcute, eşecuri, derapaje spirituale sau morale, greşeli ale noastre sau ale altora, situaţii cu consecinţe nefaste pentru noi sau ceilalţi. Multe, multe suferinţe, neîmpliniri, nefericire. Ajungem să vedem, să conştientizăm că, în lumea în care trăim, lucrurile sunt departe de a fi numai bune şi că dincolo de realitatea Binelui, a armoniei, a frumosului, există şi realitatea întunecată a răului, cu care ne intersectăm în multe împrejurări.

Biblia ne spune într-un mod fără echivoc că în spatele răului şi a suferinţei se găseşte realitatea personală a diavolului, a celui ce şi-a făcut un scop din a sta împotrivă lui Dumnezeu şi oamenilor. Dacă împotriva Creatorului a toate nu poate să facă nimic, atenţia lui se îndreaptă spre oameni, spre creaţie. A făcut-o mai întâi cu primii oameni – Adam şi Eva – reuşind să-i abată de la fericirea paradisiacă, îndreptându-i spre moarte, spre nefericire şi suferinţă. Lucrarea lui diabolică nu s-a oprit aici şi nici nu se va opri până ce Dumnezeu va reface întreaga Sa creaţie întru Împărăţia Sa, aşa cum a făgăduit. Prin Fiul Său Mântuitor ne-a salvat de la pieire, ne-a răscumpărat din robia păcatului, dar ne-a lăsat ca viaţa să ne fie o luptă continuă împotriva răului, împotriva a tot ceea ce ne abate de la scopul existenţei noastre. Adică tocmai ceea ce diavolul se străduieşte în atât de multe chipuri să ne abată, să ne îndepărteze. A respinge cu superficialitate realitatea existenţei diavolului, înseamnă tocmai dezertarea de la această luptă a vieţii. Depunerea armelor înainte de orice bătălie. Acceptarea necondiţionată a răului şi înţelegerea lui ca…bine! Un fals bine, o falsă fericire, un fals ţel al vieţii. De fapt o viaţă cu totul contrafăcută, departe rău de adevăratul ei sens.

Mântuitorul Însuşi a dat numerose avertismente în acest sens. Spunându-ne că nu trebuie să ne jucăm cu aceste realităţi. Episodul amintit azi tocmai asta ne arată. La El a fost adus un copil demonizat. Oamenii îl numeau lunatic, crezând că suferinţa lui are vreo legătură cu fazele lunii. Părintele copilului L-a implorat pe Domnul să-i vindece copilul, căzând la picioarele Lui, cu lacrimi în ochi. Suferinţa propriului copil era o durere cumplită, ceva greu de suportat. Mântuitorul l-a vindecat pe copil, dar mai întâi i-a certat pe cei de faţă, numindu-i „neam necredincios şi îndărătnic”, ceea ce mulţi nici nu au înţeles de ce a spus aşa. Din faţa puterii Sale dumnezeieşti, demonul – izvor al suferinţei, al răului care se incuibase în bietul copil – a fugit imediat. Nimeni nu putea să-I stea împotrivă Domnului! Nici chiar cei care au crezut că-L vor putea învinge şi L-au răstignit, n-au înţeles că au fost înfrânţi prin Înviere! Şi s-au indârjit să se opună în zadar, chiar lui Dumnezeu Însuşi!

După vindecarea copilului demonizat, textul evanghelic mai reţine câteva amănunte importante: până să vină la Iisus, omul fusese cu fiul suferind la Apostoli, dar aceştia…nu au putut să-l vindece! Deşi le dăduse putere să alunge demonii, să facă minuni, în faţa acestui copil suferind au fost…neputincioşi. „Doamne, de ce noi n-am putut să-l scoatem?” – L-au întrebat pe Domnul, dar nu de faţă cu toată lumea. L-au luat deoparte, pentru că se ruşinaseră de neputinţa lor. Mântuitorul i-a mustrat pentru necredinţa lor:
Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Nu era vorba de o lipsă totală de credinţă, ci de împuţinarea credinţei. Acea împuţinare de credinţă a ucenicilor a numit-o Domnul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Când au văzut cum copilul acela cade la pământ, spumegând şi scrâşnind din dinţi, zbătându-se, urlând şi înfricoşând mulţimea de oameni, Apostolii s-au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Această îndoială a lor a văzut-o Iisus Hristos, cunoscătorul inimilor. Din pricina aceasta i-a mustrat pentru necredinţa lor. Exemplul cu grăuntele de muştar este extraordinar de elocvent. Un grăunte de adevărată credinţă mută şi munţii! Un munte de necredinţă… nu face nimic, nu foloseşte la nimic! Ba mai mult, Domnul i-a asigurat pe ucenici şi pe toţi cei ce cred în Dânsul, că:
Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.”(Ioan 14,12-13)
Faptele dumnezeieşti, minunile, sunt daruri divine prin care se preamăreşte numele lui Dumnezeu. Atâţia oameni ai credinţei au fost făcători de minuni şi, chiar dacă nu au mutat la propriu munţii din loc, prin faptele lor minunate au preamărit numele Domnului.

Tot atunci Mântuitorul le-a mai spus ucenicilor Săi că „acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Iată cele două arme duhovniceşti puternice, date de Dumnezeu creştinului. Arme care pot alunga până şi demonii. Atunci când omul se îndepărtează cu totul de harul lui Dumnezeu, de dragostea Sa, pericolul de a cădea sub influenţa celui rău este foarte mare De aceea Iisus ne-a învăţat să ne rugăm astfel în rugăciunea Tatăl nostru: „…şi ne izbăveşte de cel rău”, adică de lucrarea răului în lume, de tot ceea ce ne îndepărtează de iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea şi postul – două pietre de temelie ale vieţii noastre spirituale! O rugăciune sinceră şi stăruitoare este o lucrare de înălţare a minţii şi a sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care suntem datori să nutrim cele mai alese sentimente de dragoste şi supunere. Vorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură între cer şi pământ! În adâncul sufletului credinciosului se ridică un altar de jertfă, un altar al rugăciunii, inima omului fiind locul cel tainic al unirii cu Dumnezeu. Postul, ca înfrânare a trupului, dar mai ales ca înfrânare spirituală, pe care credinciosul şi le impune de bună voie, îi dă credinciosului o nouă perspectivă asupra vieţii. Prin acest exerciţiu spiritual, omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, limitele, greşelile, neîmplinirile.
Postul potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Fiecare minune a Mântuitorului ne învaţă câte ceva. Fiecare miracol ne transmite un mesaj mântuitor. Atât prin cuvânt, cât şi prin fapte, Domnul Iisus ne-a arătat ce să înţelegem, ce să credem, cum să trăim. În faţa marilor dileme ale vieţii, a marilor probleme, El ne-a dat răspunsuri, ne-a dat soluţii, ne-a arătat concret ce şi cum să facem. Depinde numai de noi să şi împlinim tot ceea ce ne-a învăţat. Depinde numai de noi ce alegem…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu