Acesta este Fiul meu preaiubit, pe el să-l ascultaţi!

...Un cuvânt de ascultat, dar şi un cuvânt de văzut. Dar, mai ales, un cuvânt „care ne face să vedem”.

Unica viziune oferită, aici pe pământ, este cea legată de ascultare.

Dacă închizi urechile, nu vei mai vedea nimic.

„În timp ce se ruga, chipul său şi-a schimbat înfăţişarea şi hainele sale au devenit albe şi strălucitoare”.

Şi noi avem la dispoziţie, atunci când vrem, un loc izolat, un munte, un spaţiu şi o dimensiune unde este posibil să vedem cealaltă faţă a lucrurilor: tocmai rugăciunea.

Rugăciunea nu este o fugă, ci o transfigurare a realităţii.

Rugăciunea ne face să trăim misterul lucrurilor şi al evenimentelor, să depăşim realitatea care ne înconjoară şi ne striveşte.

Graţie transfigurării săvârşite de rugăciune, realitatea dobândeşte transparenţă şi uşurinţă.

Rugăciunea nu este numai acceptare, resemnare, ci principiu de transformare, putere de schimbare radicală.

Observăm  absenţa noului şi obositoarea scurgere a „zilelor de lucru”: cenuşii, uniforme, nesemnificative. Un peisaj plictisitor, fără surprize.

Trebuie să le vedem dincolo de ceea ce sunt. Dincolo de greutatea, plictiseala, banalitatea lor, făcându-ne să intuim splendoarea lucrurilor sub pulberea care le acoperă.

Mr. Sammler, eroul unui roman de Saul Bellow, mărturiseşte: „Foarte des, şi aproape zilnic, eu simt o puternică impresie a veşniciei”. Şi apoi vorbeşte despre „…această presimţire a lui Dumnezeu în formele zilnice”.

Iată minunea rugăciunii. A ne face să culegem „o impresie a veşniciei”, o „presimţire a lui Dumnezeu” în formele zilnice, în pânza de păianjen în care suntem capturaţi, în oboselile de fiecare zi.

Prin rugăciune, omul merge dincolo de lucruri. Rugăciunea ne face să descoperim viaţa de dincolo, adică cealaltă latură a lucrurilor. Şi chiar dincolo de noi înşine.

Şi să exclamăm ca Petru: „Învăţătorule, ce bine ne simţim aici!”. 

Este important să ne simţim bine în cotidian, în cele obişnuite. Este important de a nu evada de la datoriile vieţii „normale”, ci să dilatăm spaţiile, orizonturile, fără a părăsi locul nostru.

Este frumos – pentru a parafraza o poezie celebră a lui Salvatore Quasimodo – să ne lăsăm străpunşi, stând „pe inima pământului”, „de o rază de soare”, după ce ai spart crusta dură a realităţii celei mai ostile.

Şi să observăm, uimiţi, că „este îndată ziuă”.

„Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei…”

Şi, uneori, nu-l vezi nici pe El.

Isus „singur cu ei” este Dumnezeul din fiecare zi.

După orice experienţă de apropiere de El, este o inevitabilă cădere în întuneric.

Este vorba de a transfigura realităţile cele mai banale, obişnuitul.

Trebuie să ne mulţumim cu Cuvântul său.

Creştinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realităţile cele mai dureroase ale existenţei nu sunt eliminate.

Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Pavel: 

„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”

Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric?

Dacă Isus Hristos „mijloceşte” în favoarea noastră, de ce să cădem în deznădejdie?

Noi, adesea, nu reuşim să vorbim bine despre El.

El, însă, ştie mereu să vorbească bine despre noi Tatălui.

***

Schimbarea la faţă este unul din evenimentele cele mai importante din viaţa Mântuitorului nostru Isus Hristos.  

Ce ar trebui să învăţăm din sărbătoarea de astăzi? 

• Primul lucru: necesitatea rugăciunii. Isus, pe când se ruga, s-a schimbat la faţă. Rugăciunea înfăptuieşte în noi o adevărată schimbare la faţă a vieţii noastre. O transformare a întregii fiinţe – trup şi suflet. Un om care se roagă are o faţă senină, care radiază lumină.

• Al doilea lucru: nu putem rămâne pe muntele Tabor, ocolind Calvarul, crucea ce o avem de dus. Nu putem ajunge la Duminica Învierii fără a trece prin Vinerea Mare. 

• Al treilea lucru: nu putem ajunge la mântuire fără a merge în viaţă pe urmele lui Hristos, fără a urma învăţătura şi exemplul său. 

„Acesta este Fiul meu preaiubit, pe el să-l ascultaţi”.

Text realizat pe baza unor fragmente din cartea "Evanghelia în casă", de Alessandro Pronzato.