Iartă şi vei fi iertat!

E ziua Domnului.  

Duminică, 28 august 2011, a XI-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei 18, 23-35. În acestă pildă, Domnul Isus ne spune nouă şi celor care vor veni după noi, până la venirea Sa din nou pe pământ, cum putem să fim plini de dragoste faţă de semenii noştri, iar această dragoste să se manifeste prin fapte, nu doar prin vorbe. Iar fapta cea mai la îndemână prin care ne putem arăta dragostea este IERTAREA.

"De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi.

A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de talanţi.

Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.

Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.

Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.

Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.

Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.

Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria.

Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute.

Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis:

Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.

Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?

Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.

Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său." Matei 18, 23-35

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de ce nu şi capriciile, dar luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi, îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.

Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea, şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

În zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.

E de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. 

„Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006, de aici.

***

Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. 

Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.

Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. 

Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.
Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. 

“Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. 

Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?
Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. 

Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina).

Sfântul Mucenic Fanurie

În urmă cu doi ani, datorită Adrianei, l-am cunoscut pe Sfântul Mucenic Fanurie care, prin bunătatea şi dragostea lui, m-a ajutat să trec mai uşor peste încercările din viaţa mea.

Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie

Rugăciune către Sfântul Mucenic Fanurie 

Sfântul Mucenic Fanurie, mare mărturisitor al credinţei în Hristos, a fost dus la moarte de către necredincioşii care l-au prigonit pe când avea vârsta de doar 19 ani. Se spune că mama sfântului ar fi fost o mare păcătoasă, toate eforturile făcute pentru a o converti şi pe ea la credinţa în Hristos dovedindu-se zadarnice. Asta nu L-a împiedicat însă nici o clipă pe Sfântul Mucenic Fanurie să se roage neîncetat pentru mântuirea ei. Astfel, tot după cum spune sfânta tradiţie, atunci când păgânii au venit să-L ucidă cu pietre, sfântul a exclamat:  

"Pentru aceste osteneli, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie".

La rugămintea celui ce şi-a dat viaţa pentru Împăratul Luminii, stă scris cum că Domnul însuşi i-ar fi răspuns:  

"Fie, Fanurie, după cuvântul Tău! Cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de mine, iar tu vei fi ajutorul celor în nevoi".

De fiecare dată când cel ce se roagă cu nădejde Sfântului Mucenic Fanurie, ajutorul Său este grabnic, mulţime de credincioşi fiind copleşiţi de dragostea şi sprijinul cu care S-a arătat de fiecare dată. Pentru a primi acest ajutor mult aşteptat, cel care i se închină – citind Acatistul şi rugăciunea către Sf Fanurie, în faţa icoanei şi cu lumânare aprinsă, trebuie ca vreme de 9 zile la rând să prepare o turtă, cu făină, ulei şi zahăr, care se împarte săracilor. După ajutorul primit, se face iar o plăcintă mai mare, drept mulţumire pentru Sfântul, care se împarte tot la săraci. (sursa aici)

Vă îndemn să citiţi mai multe despre viaţa şi pătimirile Sfântului Mucenic Fanurie aici, precum şi pe blogul Adrianei (http://adriana-dardindar.blogspot.com/search/label/SFANTUL%20MUCENIC%20FANURIE).

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Capitolul 12

1. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.
2. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
3. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.
4. Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare.
5. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora.
6. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei.
7. Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură.
8. Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!
9. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
11. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
12. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
13. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.

Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!

E ziua Domnului.  

Duminică, 21 august 2011, a X-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei, 17, 14-23, despre o întâmplare cutremurătoare din timpul activităţii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos în mijlocul oamenilor. Este vorba de episodul vindecării lunaticului - un biet copil care pătimea rău din pricina suferinţei sale, fiind posedat de demon.

„Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!”

Impresionant şi cutremurător moment! De când ne naştem şi până în ultima clipă a vieţii noastre pământeşti, suntem într-o continuă luptă între bine şi rău. Desigur că fiecare om îşi doreşte numai binele. Să aibă parte numai de bine, să fie un om bun, cei de alături să fie şi ei buni, toate lucrurile şi lucrările să ne iasă bine, să fim fericiţi şi împliniţi întru toate. Dorinţe fireşti pentru orice om obişnuit. Şi totuşi viaţa ne oferă atât de multe „surprize” neplăcute, eşecuri, derapaje spirituale sau morale, greşeli ale noastre sau ale altora, situaţii cu consecinţe nefaste pentru noi sau ceilalţi. Multe, multe suferinţe, neîmpliniri, nefericire. Ajungem să vedem, să conştientizăm că, în lumea în care trăim, lucrurile sunt departe de a fi numai bune şi că dincolo de realitatea Binelui, a armoniei, a frumosului, există şi realitatea întunecată a răului, cu care ne intersectăm în multe împrejurări.

Biblia ne spune într-un mod fără echivoc că în spatele răului şi a suferinţei se găseşte realitatea personală a diavolului, a celui ce şi-a făcut un scop din a sta împotrivă lui Dumnezeu şi oamenilor. Dacă împotriva Creatorului a toate nu poate să facă nimic, atenţia lui se îndreaptă spre oameni, spre creaţie. A făcut-o mai întâi cu primii oameni – Adam şi Eva – reuşind să-i abată de la fericirea paradisiacă, îndreptându-i spre moarte, spre nefericire şi suferinţă. Lucrarea lui diabolică nu s-a oprit aici şi nici nu se va opri până ce Dumnezeu va reface întreaga Sa creaţie întru Împărăţia Sa, aşa cum a făgăduit. Prin Fiul Său Mântuitor ne-a salvat de la pieire, ne-a răscumpărat din robia păcatului, dar ne-a lăsat ca viaţa să ne fie o luptă continuă împotriva răului, împotriva a tot ceea ce ne abate de la scopul existenţei noastre. Adică tocmai ceea ce diavolul se străduieşte în atât de multe chipuri să ne abată, să ne îndepărteze. A respinge cu superficialitate realitatea existenţei diavolului, înseamnă tocmai dezertarea de la această luptă a vieţii. Depunerea armelor înainte de orice bătălie. Acceptarea necondiţionată a răului şi înţelegerea lui ca…bine! Un fals bine, o falsă fericire, un fals ţel al vieţii. De fapt o viaţă cu totul contrafăcută, departe rău de adevăratul ei sens.

Mântuitorul Însuşi a dat numerose avertismente în acest sens. Spunându-ne că nu trebuie să ne jucăm cu aceste realităţi. Episodul amintit azi tocmai asta ne arată. La El a fost adus un copil demonizat. Oamenii îl numeau lunatic, crezând că suferinţa lui are vreo legătură cu fazele lunii. Părintele copilului L-a implorat pe Domnul să-i vindece copilul, căzând la picioarele Lui, cu lacrimi în ochi. Suferinţa propriului copil era o durere cumplită, ceva greu de suportat. Mântuitorul l-a vindecat pe copil, dar mai întâi i-a certat pe cei de faţă, numindu-i „neam necredincios şi îndărătnic”, ceea ce mulţi nici nu au înţeles de ce a spus aşa. Din faţa puterii Sale dumnezeieşti, demonul – izvor al suferinţei, al răului care se incuibase în bietul copil – a fugit imediat. Nimeni nu putea să-I stea împotrivă Domnului! Nici chiar cei care au crezut că-L vor putea învinge şi L-au răstignit, n-au înţeles că au fost înfrânţi prin Înviere! Şi s-au indârjit să se opună în zadar, chiar lui Dumnezeu Însuşi!

După vindecarea copilului demonizat, textul evanghelic mai reţine câteva amănunte importante: până să vină la Iisus, omul fusese cu fiul suferind la Apostoli, dar aceştia…nu au putut să-l vindece! Deşi le dăduse putere să alunge demonii, să facă minuni, în faţa acestui copil suferind au fost…neputincioşi. „Doamne, de ce noi n-am putut să-l scoatem?” – L-au întrebat pe Domnul, dar nu de faţă cu toată lumea. L-au luat deoparte, pentru că se ruşinaseră de neputinţa lor. Mântuitorul i-a mustrat pentru necredinţa lor:

”Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

Nu era vorba de o lipsă totală de credinţă, ci de împuţinarea credinţei. Acea împuţinare de credinţă a ucenicilor a numit-o Domnul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Când au văzut cum copilul acela cade la pământ, spumegând şi scrâşnind din dinţi, zbătându-se, urlând şi înfricoşând mulţimea de oameni, Apostolii s-au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Această îndoială a lor a văzut-o Iisus Hristos, cunoscătorul inimilor. Din pricina aceasta i-a mustrat pentru necredinţa lor. Exemplul cu grăuntele de muştar este extraordinar de elocvent. Un grăunte de adevărată credinţă mută şi munţii! Un munte de necredinţă… nu face nimic, nu foloseşte la nimic! Ba mai mult, Domnul i-a asigurat pe ucenici şi pe toţi cei ce cred în Dânsul, că:

„Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.”(Ioan 14,12-13)

Faptele dumnezeieşti, minunile, sunt daruri divine prin care se preamăreşte numele lui Dumnezeu. Atâţia oameni ai credinţei au fost făcători de minuni şi, chiar dacă nu au mutat la propriu munţii din loc, prin faptele lor minunate au preamărit numele Domnului.

Tot atunci Mântuitorul le-a mai spus ucenicilor Săi că „acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Iată cele două arme duhovniceşti puternice, date de Dumnezeu creştinului. Arme care pot alunga până şi demonii. Atunci când omul se îndepărtează cu totul de harul lui Dumnezeu, de dragostea Sa, pericolul de a cădea sub influenţa celui rău este foarte mare De aceea Iisus ne-a învăţat să ne rugăm astfel în rugăciunea Tatăl nostru: „…şi ne izbăveşte de cel rău”, adică de lucrarea răului în lume, de tot ceea ce ne îndepărtează de iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea şi postul – două pietre de temelie ale vieţii noastre spirituale! O rugăciune sinceră şi stăruitoare este o lucrare de înălţare a minţii şi a sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care suntem datori să nutrim cele mai alese sentimente de dragoste şi supunere. Vorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură între cer şi pământ! În adâncul sufletului credinciosului se ridică un altar de jertfă, un altar al rugăciunii, inima omului fiind locul cel tainic al unirii cu Dumnezeu. Postul, ca înfrânare a trupului, dar mai ales ca înfrânare spirituală, pe care credinciosul şi le impune de bună voie, îi dă credinciosului o nouă perspectivă asupra vieţii. Prin acest exerciţiu spiritual, omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, limitele, greşelile, neîmplinirile.

“Postul potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Fiecare minune a Mântuitorului ne învaţă câte ceva. Fiecare miracol ne transmite un mesaj mântuitor. Atât prin cuvânt, cât şi prin fapte, Domnul Iisus ne-a arătat ce să înţelegem, ce să credem, cum să trăim. În faţa marilor dileme ale vieţii, a marilor probleme, El ne-a dat răspunsuri, ne-a dat soluţii, ne-a arătat concret ce şi cum să facem. Depinde numai de noi să şi împlinim tot ceea ce ne-a învăţat. Depinde numai de noi ce alegem…

Sursa aici.

PSALMUL 22

…un psalm al bucuriei, un psalm al încrederii, un psalm al optimismului.

Domnul este păstorul meu şi nimic nu îmi lipseşte. 

La păşuni bune mă sălăsluieşte, şi la ape limpezi mă povăţuieşte,

Sufletul mi-l întăreşte, pentru numele Său, şi pe cărările dreptăţii mă povăţuieşte. 

De-aş umbla pe cărarea umbrei morţii, de rele nu m-aş teme, căci Tu cu mine eşti.

Toiagul Tău şi varga Ta, acestea-s mângâierea mea.

Tu îmi găteşti masă înaintea vrăşmaşilor mei, uns-ai cu undelemn capul meu şi cupa-mi plină rasă.

Mila Ta, Doamne, să mă însoţească în toate zilele vieţii mele
Şi fă să locuiesc zilele mele în casa Domnului Dumnezeului meu. Amin

Cu sufletul la Petru Vodă (2)

Ce spuneţi de cuvintele acestea simple, dar atât de profunde?

Stiţi unde sunt ele scrise?

Într-un loc minunat, unde este atât de multă binecuvântare, la Petru Vodă!

Unde-i credinţă,

Acolo este iubire.

Unde-i iubire,

Acolo este pace.

Unde-i pace,

Acolo este binecuvântare.

Unde-i binecuvântare,

Acolo este Dumnezeu.

Şi unde este Dumnezeu,

Nimic nu lipseşte.

De câte ori, Măicuţă Sfântă

O, câte lacrimi fericite,

Măicuţă sfântă mi-ai adus,
În dulcea dragoste cerească,
Prin darul Domnului Iisus.

De câte ori din fericire,
Mi-ai dăruit lacrimi curate,
Minuni de milă şi iertare
Şi rezolvări neaşteptate ?

De câte ori, Preasfântă Maică,
Candoare sfântă mi-ai turnat,
În inimă prin cânt, lăuntric,
Din darul Tău, nevinovat ?

De câte ori, Sfântă Fecioară,
M-am îmbătat de fericire,
Când în adâncul disperării,
Primeam prin Tine izbăvire ?

De câte ori, fără nădejde,
Dispreţuit şi disperat,
Din căi ce nu aveau ieşire,
M-ai scos în chip neaşteptat ?

De cite ori citind, cu lacrimi,
De sfânta Ta milostivire,
Nu îmi sporea în duh nădejdea,
Şi dorul pentru mântuire ?

Cît eşti de sfîntă şi curată
Şi cât de fericită eşti,
Fecoara lumii, cea mai sfântă,
Crăiasa slăvilor cereşti.

Cu ce cuvinte să spun lumii,
Şi în ce stihuri să slăvesc,
Smerenia ta de fecioară,
Şi chipul Tău duhovnicesc ?

Tu ce-ai adus lumii pe Domnul,
Şi prima ai primit iubirea,
Prin înrudirea cea mai sfântă,
Maică a toată mântuirea.

Tu eşti comoara omenirii,
Şi tot ce poate fi mai sfânt,
Mai vrednic, mai frumos, mai tainic,
Din ce-i umanul pe pământ.
Sursa  aici.

Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!

E ziua Domnului.  

Duminică, 14 august 2011, a IX-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei, 14, 22-34, despre afundarea în marea vieţii şi despre faptul că Domnul este scăparea noastră.

"Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului." (Ev. Matei, 14, 22-34)

Din Evanghelia de astăzi învăţăm să avem credinţă şi să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, aşa cum l-a cerut şi Sf. Apostol Petru.

Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale, ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, dar el rămâne tare ca o stâncă. 

“De este cineva care se îndoia, să creadă acum! Dacă vreunul era credincios, să-şi adauge temelii pentru mai multă credinţă! Fost-ai încreştinat şi te numeşti ucenic al Mântuitorului? Onorează-ţi numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Isus Hristos! Ci faptele tale aşa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Sf. Chiril al Ierusalimului

De ce e grea suferinţa? Pentru că o purtăm singuri, fără a cere ajutorul lui Isus, strigând, ca şi Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce linişte şi pace şi-au recăpătat ucenicii o dată cu liniştea mării, dar mai ales avându-L pe Isus în mijlocul lor conducându-le corabia!

Domnul ne ajută, ne ocroteşte, ne izbăveşte, dar nu se substituie efortului nostru personal. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăţi, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile şi să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin fuga din faţa obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăţi, prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reuşita finală.  

Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii ca şi o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi furtună.

Interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării. Sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumeşti.

Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Isus Hristos, care se îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică.

Cuvinte extraordinare, care se adresează şi nouă, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Dar cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu creştinismul nostru? Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii. Aceştia sunt cei mai nefericiţi. Fiindcă, din câte suferinţe sunt, puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă.

În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de valuri şi ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă şi nădejde.

Un creştin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primeşte ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferinţelor, spre a ne purifica. 

Un creştin adevărat trebuie să aibă o credinţă vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli şi de indiferenţă.

Pr. Ion Cârciuleanu

“În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim, fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”. Cuviosul Paisie Aghioritul

Cu sufletul la Petru Vodă

Fiind cu sufletul la Petru Vodă, mi-am adus aminte aceste cuvinte ale Părintelui Iustin Pîrvu: 

Să iubeşti fără să fii iubit… 

Să slujeşti fără să fii preţuit…
Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
Să te jertfeşti fără să ţi se recunoască…
Să ierţi fără să fii iertat…
Să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
Să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
Să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
Să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
Să investeşti clădind fără speranţe…
Să taci pentru a nu face rău aproapelui…

Să vorbeşti de dragul adevărului…

Să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….

Totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…

Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Rugăciune

Să ne lăsăm sufletele să fie mângâiate de bucuria iertării şi împlinirea mulţumirii!

Iarta-mă, Doamne!
Pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
Pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
Pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
Pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
Pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
Pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
Pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
Pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
Pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
Pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
Pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
Pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
Pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat, pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit!

Pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îţi mulţumesc, Doamne!
Pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
Pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea!
Pentru tot ce prin harul Tău am înţeles!
Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
Pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
Pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
Pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
Pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
Pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
Pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!

PREOT ILARION ARGATU (1913 - 1999)

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat...

E ziua Domnului.  

Duminică, 07 august 2011, a VIII-a după Rusalii. La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei, cap. 14, despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor - o prezentare extraordinară a celor mai importante adevăruri ale Bisericii apostolice. 

Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. (Ev. Matei 14, 14-22)

Din relatările celor patru Evanghelii reiese că, în acea perioadă, Mântuitorul era în al doilea an al activităţii Sale şi că se găsea undeva în partea de nord-est a Lacului Ghenizaret, sau Marea Galileii, în apropiere de localitatea Betsaida. 

Minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti se petrece după uciderea Sfântului Ioan Botezătorul de către regele Irod, fapt care l-a îndurerat profund pe Iisus, care „a plecat de acolo cu corabia întrun loc singuratic, dar aflând mulţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi” (Matei 14, 13). 

Sfântul Ev. Matei scrie că la vederea atâtor oameni „lui Iisus i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii.” Compasiunea lui Isus - reflex al milostivirii lui Dumnezeu - este un sentiment plin de nuanţe: este atitudinea celui care se simte implicat şi responsabil, o atitudine ce cuprinde simpatie, dragoste şi milă faţă de aceia care l-au urmat şi au dat dovadă de credinţa lor, părăsind ceea ce aveau, urmându-l fără să aibă de mâncare şi fără să ştie unde era locul spre care se îndreptau. 

Ucenicii sunt preocupaţi de mulţimea flămândă şi istovită, dar cred că este treaba ei să-şi rezolve problema. ”Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare”. În schimb, domnul Isus le spune ca ei trebuie să rezolve problema mulţimii: ”Daţi-le voi să mănânce!” Trebuie să le dea oamenilor să mănânce, pentru că ei vor avea misiunea de a se îngriji de necesităţile "turmei". Mai mult, sunt motivaţi să aibă încredere în El şi în ei înşişi. 

Dar este ceva imposibil de îndeplinit: ”Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Dar nimic nu este imposibil la Dumnezeu. Isus ia puţinul pe care ucenicii îl au şi îl înmulţeşte:  

"Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor." 

În mâinile sale puţinul devine mult; pâinea frântă, împărţită cu alţii devine abundentă. Isus vrea ca „a cumpăra” să fie înlocuit cu „a împărţi cu alţii”. Iar aceasta înseamnă că e nevoie de o schimbare a relaţiilor dintre noi şi ceilalţii, dintre noi şi lucruri. Noi suntem responsabili de ceilalţi şi implicaţi personal în nevoile lui. Problema pâinii pentru toţi este şi problema noastră, nu doar a celor care îndură de foame. 

Să ne gândim că foametea curmă mii şi mii de vieţi peste tot în lume, care se pot salva numai prin solidaritatea noastră, a tuturor celor care avem. Căci lucrurile pe care le avem - chiar dacă ar fi vorba doar de cinci pâini şi doi peşti - sunt bunuri ale lui Dumnezeu, de care trebuie să ne bucurăm împreună cu ceilalţi şi nu separat de ei. 

Alături de noi, în viaţă, sunt oameni „norocoşi” şi „nenorociţi; unii au mult, prea mult, alţii puţin, prea puţin, sau de loc. Să încercăm să schimbăm ceva în logica vieţii. Să trecem de la „a cumpăra” la „a împărţi cu alţii”.

După binecuvântarea pâinilor, „a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii le-au dat mulţimii”. Hristos oferă Cuvântul şi viaţa, dar totul trece prin mâinile oamenilor care îl reprezintă, chemaţi să fie mâna deschisă a lui Dumnezeu, darnică şi dăruitoare.

El porunceşte, se roagă, mulţumeşte, înmulţeşte pâinile, le frânge şi le dă ucenicilor ca să le împartă mulţimii. Isus „a binecuvântat”: aceasta este atitudinea cea mai autentică a omului înaintea lui Dumnezeu, a lucrurilor din jur şi a semenilor săi. A binecuvânta înseamnă a recunoaşte că lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu, pentru care se cuvine a-i mulţumi. Sunt daruri ale lui Dumnezeu de gustat în bucurie. Dar şi de împărţit cu ceilalţi, deoarece Dumnezeu le-a creat pentru toţi fiii săi, şi nu doar pentru unii.  

Voinţa lui Dumnezeu este ca nimeni să nu ducă lipsă de hrană.

Tu, Doamne, împarţi hrană tuturor vieţuitoarelor! „Domnul este iubire şi îndurare, el este îndelung răbdător şi plin de dragoste; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată bunătatea faţă de orice făptură. Ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate. Drept este Domnul pe toate căile sale, milostiv în toate lucrările sale. Domnul este alături de cei care-l cheamă, alături de cei care-l cheamă din toată inima”. (Psalmul 144)

"Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline." - Aceasta este răsplata celor care au decis să-l urmeze pe Isus; a fost aşa de mare încât s-au săturat. Singura hrană care poate sătura necesităţile oamenilor este aceea care provine de la Dumnezeu - „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Cele douăsprezece coşuri cu firimituri poate fi înţeles ca un simbol al faptului că hrana este pentru toţi, chiar şi pentru cei care nu se aflau acolo. Că încă sunt mulţi cei care nu au primit hrana care să-i sature, însă Dumnezeu în milostivirea sa infinită a pregătit masă pentru toţi şi că îi aşteaptă ca să se decidă să-l urmeze. Este o dublă minune: spirituală şi morală.

***

Înmulţirea pâinilor nu are numai înţelesul unui "miracol", ci şi unul simbolic. Ea preînchipuie minunea care se săvârşeşte la fiecare Sfânta Liturghie, în momentul în care preotul, invocând harul Sfântului Duh, citeşte rugăciunea specială a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. 

Înmulţirea pâinilor preînchipuie, jertfa euharistică, Taina Sfintei Împărtăşanii, prin care se dăruieşte „Pâinea cea vie” oricărui creştin, în faţa sfântului altar.

„Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Că pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii. Eu sunt Pâinea vieţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată... Eu sunt Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu.” (Ioan 6, 32–33)

Pâinea nu este numai un simbol al Euharistiei, ci este o angajare pe care trebuie s-o continuăm cu toţii. Iubirea săracilor, ca şi cea a duşmanilor, este testul prin excelenţă al carităţii noastre creştine. Şi aceasta este încă una din minunile produse prin înmulţirea pâinilor: înmulţirea celor chemaţi să devină semn al adevărului propovăduit de Hristos.

***

Trebuie să recunoaştem că noi, oamenii, ne cheltuim viaţa, forţele, timpul, energiile, sănătatea pentru lucruri care nu ne potolesc foamea şi setea cea mai chinuitoare: foamea şi setea inimii de fericire, de bucurie, de pace şi linişte interioară. Cine şi-a cheltuit viaţa şi energiile numai pentru bani, avere, plăceri, ambiţii, carieră, atunci când ajunge în pragul bătrâneţii şi al morţii, simte un gol imens în inima sa. Privind înapoi, se întreabă: „Cu ce m-am ales? De ce am trăit?” Dumnezeu ne îndeamnă să căutăm în altă parte mâncarea şi băutura care ne satură cu adevărat foamea şi setea inimii. 

Iată, Doamne, tristeţile mele şi bucuriile mele,

Iată, Doamne, ceea ce am şi ceea ce sunt,

Înmulţeşte speranţele mele, Doamne,

Înmulţeşte credinţa mea şi tăria mea.

Înmulţeşte încrederea noastră în tine, Doamne…

Text realizat pe baza scrierilor Pr. Claudiu Dumea, Anton Lucaci, Anton Dancă, Puşcaş Petru

Acesta este Fiul meu preaiubit, pe el să-l ascultaţi!

...Un cuvânt de ascultat, dar şi un cuvânt de văzut. Dar, mai ales, un cuvânt „care ne face să vedem”.

Unica viziune oferită, aici pe pământ, este cea legată de ascultare.

Dacă închizi urechile, nu vei mai vedea nimic.

„În timp ce se ruga, chipul său şi-a schimbat înfăţişarea şi hainele sale au devenit albe şi strălucitoare”.

Şi noi avem la dispoziţie, atunci când vrem, un loc izolat, un munte, un spaţiu şi o dimensiune unde este posibil să vedem cealaltă faţă a lucrurilor: tocmai rugăciunea.

Rugăciunea nu este o fugă, ci o transfigurare a realităţii.

Rugăciunea ne face să trăim misterul lucrurilor şi al evenimentelor, să depăşim realitatea care ne înconjoară şi ne striveşte.

Graţie transfigurării săvârşite de rugăciune, realitatea dobândeşte transparenţă şi uşurinţă.

Rugăciunea nu este numai acceptare, resemnare, ci principiu de transformare, putere de schimbare radicală.

Observăm  absenţa noului şi obositoarea scurgere a „zilelor de lucru”: cenuşii, uniforme, nesemnificative. Un peisaj plictisitor, fără surprize.

Trebuie să le vedem dincolo de ceea ce sunt. Dincolo de greutatea, plictiseala, banalitatea lor, făcându-ne să intuim splendoarea lucrurilor sub pulberea care le acoperă.

Mr. Sammler, eroul unui roman de Saul Bellow, mărturiseşte: „Foarte des, şi aproape zilnic, eu simt o puternică impresie a veşniciei”. Şi apoi vorbeşte despre „…această presimţire a lui Dumnezeu în formele zilnice”.

Iată minunea rugăciunii. A ne face să culegem „o impresie a veşniciei”, o „presimţire a lui Dumnezeu” în formele zilnice, în pânza de păianjen în care suntem capturaţi, în oboselile de fiecare zi.

Prin rugăciune, omul merge dincolo de lucruri. Rugăciunea ne face să descoperim viaţa de dincolo, adică cealaltă latură a lucrurilor. Şi chiar dincolo de noi înşine.

Şi să exclamăm ca Petru: „Învăţătorule, ce bine ne simţim aici!”. 

Este important să ne simţim bine în cotidian, în cele obişnuite. Este important de a nu evada de la datoriile vieţii „normale”, ci să dilatăm spaţiile, orizonturile, fără a părăsi locul nostru.

Este frumos – pentru a parafraza o poezie celebră a lui Salvatore Quasimodo – să ne lăsăm străpunşi, stând „pe inima pământului”, „de o rază de soare”, după ce ai spart crusta dură a realităţii celei mai ostile.

Şi să observăm, uimiţi, că „este îndată ziuă”.

„Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei…”

Şi, uneori, nu-l vezi nici pe El.

Isus „singur cu ei” este Dumnezeul din fiecare zi.

După orice experienţă de apropiere de El, este o inevitabilă cădere în întuneric.

Este vorba de a transfigura realităţile cele mai banale, obişnuitul.

Trebuie să ne mulţumim cu Cuvântul său.

Creştinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realităţile cele mai dureroase ale existenţei nu sunt eliminate.

Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Pavel: 

„Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”

Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric?

Dacă Isus Hristos „mijloceşte” în favoarea noastră, de ce să cădem în deznădejdie?

Noi, adesea, nu reuşim să vorbim bine despre El.

El, însă, ştie mereu să vorbească bine despre noi Tatălui.

***

Schimbarea la faţă este unul din evenimentele cele mai importante din viaţa Mântuitorului nostru Isus Hristos.  

Ce ar trebui să învăţăm din sărbătoarea de astăzi? 

• Primul lucru: necesitatea rugăciunii. Isus, pe când se ruga, s-a schimbat la faţă. Rugăciunea înfăptuieşte în noi o adevărată schimbare la faţă a vieţii noastre. O transformare a întregii fiinţe – trup şi suflet. Un om care se roagă are o faţă senină, care radiază lumină.

• Al doilea lucru: nu putem rămâne pe muntele Tabor, ocolind Calvarul, crucea ce o avem de dus. Nu putem ajunge la Duminica Învierii fără a trece prin Vinerea Mare. 

• Al treilea lucru: nu putem ajunge la mântuire fără a merge în viaţă pe urmele lui Hristos, fără a urma învăţătura şi exemplul său. 

„Acesta este Fiul meu preaiubit, pe el să-l ascultaţi”.

Text realizat pe baza unor fragmente din cartea "Evanghelia în casă", de Alessandro Pronzato.