miercuri, 14 septembrie 2011

Semnul Sfintei Cruci

Semnul crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.

Deci să facem cum se cade
Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.

Iar acei ce bat în cobză
Şi pe cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!

N-au evlavie în suflet
Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!

Domnul cerurile pleacă
Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.

El întinde sus pe cruce
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.

El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al crucii semn!
de Sf. Ioan Iacob Hozevitul (sursa)

Cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).
Azi este una dintre marile sărbători creştine. O zi închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre. 
Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. 
Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi. 
Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena a găsit locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa.
În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.
Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: 
„Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) 
Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!
Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. 
„Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). 
Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!
Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.
A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.
Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”,
formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.
Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: 
„Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, ce ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).
În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:
„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

duminică, 11 septembrie 2011

11 Septembrie 2001

Astăzi, 11 septembrie, se împlinesc 10 ani de la una dintre cele mai cumplite tragedii ale timpurilor noastre. Ceea ce s-a întâmplat acum 10 ani la New York, într-o dimineaţă obişnuită, care nu anunţa nimic deosebit, întrece orice imaginaţie.  
Cum a fost posibil aşa ceva? -  este o întrebare pe care ne-o punem tot mai mulţi. Cum este posibil ca în aceste timpuri, când omenirea a ajuns la un grad foarte ridicat de civilizaţie tehnologică, să mai existe oameni care să recurgă la atâta violenţă, care să nesocotească până şi cele mai elementare reguli de convieţuire şi drepturi ale semenilor lor? Chiar şi motivând astfel de gesturi cu argumentele credinţei sau ale unor idealuri naţionale, morale, etc. Dar oare aceste argumente pot să dea vreo justificare unor gesturi extreme, inumane, imorale? Poate să existe în vreun anume mod un  război sfânt, în care oameni nevinovaţi să sufere sau să moară, pentru că altcineva a decis asta în locul lor?
Oare ce grozăvie ar trebui să se mai întâmple pentru a înţelege, noi, oamenii de pe acest pământ, că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, prin modul iresponsabil în care am ales să ne îndepărtăm de adevăratul sens al existenţei, de adevăratele valori spirituale în care trebuie să credem, pe care ar trebui să le cultivăm şi pe care ar trebui să ne clădim existenţa noastră, atât la nivel individual, cât şi colectiv. Istoria întreagă este o mărturie atât de sângeroasă a modului în care oamenii s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, de legile divine care au tocmai menirea de a ne apropia, de a ne face să fim cu adevărat oameni, de a clădi o viaţă cât mai frumoasă, bazată pe respect, iubire, solidaritate, dreptate, bunătate, corectitudine, milă… şi toate celelalte virtuţi ale credinţei. 
De la Adam încoace, omul a ales numai răul, pe care l-a multiplicat în forme cât mai îngrozitoare. Am ajuns pe culmi nebănuite de civilizaţie, de dezvoltare economică şi tehnologică. Din punct de vedere interuman am rămas  mult, mult în urmă. Încă ne mai manifestăm în maniera omului cavernelor, gata să dăm în cap semenilor care nu ne împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere, idei, credinţe, concepţii. Chiar dacă găsim foarte lesne justificări foarte complicat formulate. Calea spre buna înţelegere şi comuniune spirituală între toţi oamenii este atât de greu de găsit…
Cuvintele Mântuitorului răsună ca o mustrare pentru noi, cei care dovedim cu prisosinţă nepriceperea noastră, în ciuda tuturor progreselor materiale:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44).
Sursa

De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu!

E ziua Domnului.  
Duminică, 11 septembrie 2011, a XIII-a după Rusalii (duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci).

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Ioan 3, 1-17, care redă o întâlnire cu totul deosebită dintre Domnul Iisus Hristos şi Nicodim – un fariseu care avea să-I urmeze Mântuitorului şi să-I devină ucenic.

“Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor.  Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit Învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?  Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.  Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea?  Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?  Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?  Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.  Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,  ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,1-17).
O întâlnire de taină. Fariseul Nicodim vine la Domnul la adăpostul nopţii. Era un fruntaş al iudeilor, deci un om de vază. Adică unul dintre aceia care nu Îl vedeau cu ochi buni pe Iisus. De ce se ferea Nicodim? Poate că nu dorea să fie văzut cu Acel Învăţător atât de iubit de mulţimile de oameni care Îl urmau peste tot. Poate că dorea să vorbească cu El în linişte, netulburat de îmbulzelile curioşilor din timpul zilei. Nicodim e cel care L-a căutat pe Domnul. A fost dorinţa lui fierbinte, voia să-L cunoască, să-I vorbească, să-I fie aproape. Îi auzise cuvintele, învăţăturile şi avea multe să-L întrebe. A venit la El în timpul nopţii. Noaptea – simbol al întunericului spiritual, al neştiinţei. Iisus – Lumina lumii… Calea, Adevărul şi Viaţa!
Spre deosebire de ceilalţi farisei, care cârcoteau pe faţă împotriva Domnului, urându-L cu patimă, Nicodim a venit la Domnul nu ca să-L ispitească, ci cu toata sinceritatea, cu intenţiile cele mai bune. Erau însă multe amănunte pe care el nu le înţelegea. Auzise mulţi oameni vorbind cum că Rabi Iisus ar fi… Mesia! Nu ştia ce să creadă: 
“ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. 
Cu alte cuvinte, voia să întrebe: “Cine eşti Tu, Doamne?”. Probabil că Îl vedea pe Domnul ca pe un învăţător înzestrat de Dumnezeu cu puteri miraculoase. Sau un profet. Dar dacă era mai mult de atât? Voia să ştie… Voia să se convingă. Iar Domnul ştia asta, văzuse asta în inima lui Nicodim. De aceea îi şi răspunde îndată, înainte ca Nicodim să termine de pus vreo întrebare: 
“De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. 
Pentru a putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti de sus, trebuie să te naşti din nou. Trebuie să re-naşti! Cuvinte greu de înţeles. Nicodim a rămas şi mai nedumerit decât venise. Era deja un om bătrân, cum să te mai naşti a doua oară? Să mai intri odată în pântecele mamei, cum poate să fie cu putinţă? Nu a înţeles sensul adânc al cuvintelor Domnului şi despre ce fel de naştere era vorba. La care Domnul a repetat, subliniind cele spuse: 
“De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu!”. 
Cuvintele cheie ale celor două fraze sunt “să vadă” şi “să intre”. Anume i-a vorbit lui Nicodim despre Împărăţia lui Dumnezeu. EL Însuşi era Împărăţia care venise în mijlocul oamenilor. Pentru că oamenii, decăzuţi prin păcat de la cunoaşterea Împărăţiei lui Dumnezeu, pierduseră posibilitatea cunoaşterii şi intrării în această Împărăţie, Dumnezeu a ales să vină Împărăţia la ei! Aceasta a fost mântuirea pe care ne-a adus-o în dar Fiul lui Dumnezeu! Ceea ce era de neajuns, de nepătruns, de necunoscut, a făcut posibil Domnul Iisus în modul cel mai minunat cu putinţă. A adus Împărăţia cea cerească aici, în mijlocul oamenilor, chiar lângă noi. Pentru a o vedea şi mai ales pentru a intra într-însa nu trebuie decât un lucru: “naşterea din apă şi din Duh ”! O re-naştere spirituală. O intrare spirituală într-o altă dimensiune a existenţei, într-o altă lume, despre care Însuşi Domnul a spus: 
“Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (Ioan 18,36). 
De altfel, Apostolul Ioan repetă acest lucru de mai multe ori în Evanghelia sa, anume faptul că Iisus este venit de sus, Cuvântul cel veşnic, Logosul cel întrupat spre mântuirea noastră!
În timpul acestei convorbiri, Nicodim devine dintr-o dată ascultător, luând aminte la cele spuse de Domnul. Acesta a fost un pas foarte important pe drumul cunoaşterii. Să ştii să asculţi cuvântul Domnului este esenţial pentru paşii următori. A ascultat şi a învăţat un adevăr despre care nu ştia: că în lumea aceasta, pe lângă naşterea firească, trupească, mai este şi o naştere spirituală, mai presus de fire. O re-naştere spirituală fără de care nu se poate intra în Împărăţia cerurilor. Renaşterea prin Botez, prin care devenim fii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai Harului. Prin afundarea în apa botezului murim pentru lumea păcatului, pentru a renaşte la o viaţă nouă, în Duh şi Adevăr.
Nicodim L-a ascultat pe Domnul în tăcere, copleşit de greutatea adevărurilor descoperite. Mai mult, Mântuitorul i-a arătat şi cum se vor împlini toate acestea:
“după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,  ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.  
Înălţarea pe Cruce - a fost aceea prin care a venit mântuirea lumii, a întregii omeniri. Moise i-a scăpat pe evrei de şerpii veninoşi în pustiu, Iisus Hristos a salvat pe toţi oamenii de robia diavolului, a morţii, a păcatului. A restaurat firea omenească rău deteriorată prin căderea în păcat a protopărinţilor. A refăcut legătura dintre om şi Creatorul său. A redat viaţa veşnică celor creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Nicodim a înţeles imediat Cine este Acela în faţa căruia se afla. Avea să-I urmeze întru toate. Şi, mai ales, avea să-I fie alături tocmai în momentul culminant al operei Sale mântuitoare: Jertfa de pe Cruce. Alături de Iosif din Arimateea, s-a ocupat de înmormântarea Mântuitorului.
Pentru că a avut curajul să-I ia apărarea Mântuitorului în faţa Sinedriului, la judecata din Vinerea Mare, avea să sufere multe prigoniri din partea celor care L-au condamnat pe Domnul la moarte (Ioan 7,51). A rămas aproape de Domnul până la sfârşitul vieţii sale, încredinţat de adevărurile descoperite la acea întâlnire de taină. Dintr-un căutător al Adevărului, Nicodim a devenit un mărturisitor al lui Hristos!
Biserica îl cinsteşte pe acest Nicodim, ucenic al Domnului. Rămâne un exemplu de fariseu convertit la Hristos. Lui avea să-I urmeze şi un alt fariseu – Saul - cel pe care lumea avea să-l cunoască ca Apostolul Pavel.
Mesajul evanghelic este unul fără echivoc: Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută şi nici nu se dobândeşte fără o re-naştere spirituală din apă şi din Duh! Urmarea lui Hristos nu este o simplă adeziune intelectuală la o …idee sau teorie. Este moarte pentru lumea păcatului şi renaştere pentru veşnicia lui Dumnezeu. Nu există alternative “convenabile”. Decizia este numai a omului. Alegerea ne aparţine. Sursa

joi, 8 septembrie 2011

Naşterea Maicii Domnului

Sfânta Fecioară Maria, vasul ales în care s-a sălăşluit a doua persoană a Sfintei Treimi în chip minunat, de la Duhul Sfânt, dăruind din trupul său curat, un trup omenesc Celui de necuprins, Dumnezeului cel veşnic.
Prima mare sărbătoare a anului nou bisericesc (început la 1 septembrie) o închinăm Celei mai de seamă făpturi a neamului omenesc. Căci Celei din care S-a născut Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, îi datorăm tot respectul nostru, preacinstirea şi venerarea, căci rolul pe care l-a jucat în planul divin de mântuire a lumii a fost unul hotărâtor. A dat naştere Mântuitorului, L-a crescut cu multă îngrijire, L-a ocrotit şi L-a urmat mai târziu în tot ce a făcut. Ea va rămâne de-a pururi Mama Fiului lui Dumnezeu, dar şi mama spirituală a tuturor creştinilor. O pomenim în rugăciunile noastre, îi cerem ajutorul şi mijlocirea pe lângă Fiul său, aşa cum a făcut-o şi aici, pe pământ, de atâtea ori.
Mâine îi prăznuim pe părinţii Maicii Domnului, Drepţii Ioachim şi Ana, oameni sfinţi, cu o viaţă deosebită, împlinitori întru toate ai poruncilor divine. Din Tradiţia Creştină ştim că ei erau sterpi şi că erau în vârstă. Cu toate acestea, ei îşi doreau din tot sufletul un copil, o rază de bucurie şi binecuvântare în viaţa lor. S-au rugat Domnului cu ardoare, au făcut jurăminte, au făcut milostenii, şi-au pus toată nădejdea în mila lui Dumnezeu. Fecioara Maria a fost rodul rugăciunilor, lacrimilor şi frângerii inimii părinţilor ei, un rod al îndurării lui Dumnezeu, un copil dorit, cerut şi dobândit prin rugăciune. Un copil cu o chemare dumnezeiască pe umeri: chemarea de a fi Mama care a dat trup de om lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sursa
"Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit la toată lumea: căci din tine a răsărit soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântarea şi, omorând moartea, ne-a dăruit viaţa cea veşnică." (Troparul Sărbătorii)
La mulţi ani 
tuturor celor care îşi serbează astăzi
ziua onomastică!

duminică, 4 septembrie 2011

Sfântul Prooroc Moise

Biserica îl cinsteşte astăzi, 4 septembrie, pe marele Profet Moise, un mare om al credinţei, un om sfânt, un conducător strălucit al poporului lui Dumnezeu, un mare preot, un teolog, un mare cărturar, un organizator de excepţie al primei mari religii monoteiste, pe care a rânduit-o aşa cum i-a fost revelată direct de Dumnezeu.
Lui îi datorăm primele cinci cărţi ale Bibliei, el fiind omul prin care Dumnezeu a vorbit poporului ales şi tuturor oamenilor, vestindu-le voia Sa.
Din paginile Scripturii ştim că s-a născut în Egipt şi că era din neamul lui Levi. A trăit între secolele XIV –XIII î.Hs, conform cronologiilor întocmite de cei care au studiat viaţa sa. În vremea naşterii sale, evreii erau aspru prigoniţi de către Faraon, care vedea în ei un mare pericol, pe care dorea să-l stârpească, omorând pruncii de parte bărbătească din familiile evreilor. Mama lui Moise, dorind să-şi scape pruncul, l-a lăsat pe apa Nilului, într-un coş, aproape de locul unde se scălda fiica faraonului. Aşa a ajuns acesta să fie adoptat în familia faraonului, primind o educaţie şi o creştere aleasă. Însuşi numele său este de origine egipteană, însemnând “scos (salvat) din apă” (mo = apă şi sese = mântuit, salvat). În urma unei întâmplări tragice, dintr-un privilegiat la palatul faraonului, Moise ajunge un om simplu, un anonim refugiat în deşertul Arabiei, un om care a trăit ani de zile departe de oameni, păscându-şi turmele în deşert. De aici a fost chemat de Dumnezeu – “Cel ce este” (YAHVE) la cea mai sfântă misiune, aceea de trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, al poporului ales Israel, pe care l-a scos din robia egipteană, conducându-l vreme de 40 de ani prin deşert, pănă la pământul făgăduinţei – Canaanul, pe care aveau să-l stăpânească evreii până în ziua de azi.
În tradiţia biblică, Moise va rămâne pentru totdeauna văzătorul de Dumnezeu şi dătătorul Legii Vechiului Testament. Să ne amintim poruncile Decalogului – pietrele de temelie ale credinţei, în care se rezumă tot ceea ce omul trebuie să ştie şi să facă pentru a urma calea lui Dumnezeu spre mântuire. 
Mântuitorul Însuşi a întărit importanţa lor, dându-le o interpretare cât mai apropiată de voia lui Dumnezeu faţă de oameni:
1.  Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemanare a niciunui lucru din câte sunt în cer şi pe pământ. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, căci nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.
4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei (ziua Domnului), ca s-o sfinţeşti pe ea.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fii desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.
 Sursa

...la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

E ziua Domnului.  
Duminică, 04 septembrie 2011, a XII-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei 9, 16-26, care ne prezintă un tânăr bogat doritor să moştenească viaţa veşnică. Cuvintele acestei Evanghelii se adresează tuturor oamenilor, celor bogaţi şi celor saraci, deopotrivă.

"În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul: Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: 'Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi'. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă." Matei 19, 16-26
Cuvântul acestei Evanghelii este surprinzător, dar şi foarte emoţionant, iar dacă nu este cercetat în adâncime, ne poate duce la o mare descurajare, aşa cum s-a întâmplat cu Apostolii care erau de faţă. Scena este descrisă de cele trei Evanghelii sinoptice (Luca, Marcu, Matei). 
Domnul se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Îşi începe urcarea către Ierusalim. Atunci vine un om care îngenunchează înaintea Lui şi Îi pune o întrebare fundamentală: 
„Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?”. 
Întrebarea este una de căpătâi şi este bine pusă. Este întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om pe acest pământ.
Prima reacţie a Domnului este tulburătoare: 
„De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul: Dumnezeu”.
Totuşi, Iisus Domnul este Dumnezeu. El vorbeşte şi se poartă mereu după Adevăr, pentru că El este Adevărul. Nu vorbeşte niciodată pentru a face plăcere oamenilor, cum ni se întâmplă nouă adesea. El pune pe de-a-ntregul bunătatea în seama lui Dumnezeu Tatăl, Care este izvorul a toată bunătatea, fiindcă El, Fiul, a venit pe pământ pentru a arăta pe Dumnezeu, iar El Însuşi, deşi este Dumnezeu, păstrează o înfăţişare omenească „normală”. Ca om, Domnul pune toate în seama lui Dumnezeu. Ca Fiu, pune toate în seama Tatălui Său. În toate, Hristos se arată fără greşeală.
Tânărul acceptă asprimea Domnului. Apoi Domnul răspunde la întrebarea lui, iar acest răspuns poate părea banal. Citează cele zece porunci, legea lui Moise, dar nu în întregime şi nu în ordinea oficială, canonică, şi în chip curios, lasă de-o parte prima poruncă, despre care va spune El Însuşi că este cea mai mare. Face astfel probabil din pedagogie, pentru că această poruncă o va arăta tânărului bogat în alt chip: îl va aduce la ea prin experienţă duhovnicească. Tot ceea ce Domnul citează din Decalog, priveşte legătura cu aproapele şi s-ar putea rezuma astfel: poartă-te bine cu ceilalţi, nu face niciun rău (urmarea va arăta că aceasta este, de fapt, măsura duhovnicească a tânărului).
Tânărul răspunde cu o simplitate înduioşătoare: 
„Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.”
Răspuns uluitor! Câţi oameni pot răspunde astfel? Foarte puţini. Acest om este bun, chiar foarte bun, cu atât mai mult cu cât în ciuda bogăţiei sale şi a poziţiei sociale înalte, se poartă cuviincios, ceea ce este foarte rar. Dar iată că vrea mai mult.
Atunci Domnul Îşi schimbă radical felul de a-i vorbi: 
Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
Nu e nicio legătură între bine şi desăvârşire. Binele este omenesc, desăvârşirea este dumnezeiască. Binele este folositor şi chiar necesar; desăvârşirea este gratuită, ca şi frumuseţea, ca şi fiinţa… 
Dar tânărul nu poate, pentru că este „foarte bogat”. Şi pleacă întristat. Trebuie insistat asupra unui punct: Domnul nu-i ceruse să spună ce face. Nu-l chemase să fie unul dintre ucenicii Săi. Îl găsea bine aşa cum era. Ştia că nu putea face mai mult. Voinţa liberă a tânărului l-a făcut să aspire la mai mult. A cerut „totul”. Iar Domnul i-a spus: atunci trebuie să dai totul. Tânărul nu şi-a dat seama că nu putea să facă aceasta, că era peste puterile sale.
E o poveste care ne priveşte pe toţi. Suntem uneori şi noi aşa: în anumite momente de entuziasm, când harul e puternic, palpabil, ne vedem deja ajunşi aproape de el, am vrea să-l atingem pe dată, fără să ne dăm seama de limitele noastre. E o diferenţă importantă între intenţie, cea bună, şi puterile noastre, măsura noastră. De altfel, Dumnezeu nu ne cere asta: El ne cunoaşte limitele.
În Evanghelie, nimic nu arată că omul acesta era tânăr, dar Tradiţia vorbeşte mereu de „tânărul bogat”. Aceasta probabil pentru că purtarea lui este copilărească, simplă, spontană, cu părţile bune şi rele ale tinereţii. Aleargă către Hristos, îngenunchează, pune întrebări (cu îndrăzneală), apoi răspunde cu simplitate. Şi vrea totul. Aceasta este tinereţea.
Dar când suntem tineri, vrem mai mult decât putem: nu avem încă maturitatea, perspectiva.
Domnul spune atunci un cuvânt aspru, care este morala poveştii: cât de greu vor intra cei bogaţi în împărăţia lui Dumnezeu!
Pentru a intra în Împărăţie trebuie să trecem prin uşa cea strâmtă (aceasta este „urechea acului”): să renunţăm la tot, şi mai întâi la noi înşine, să murim la toate. Adevărata noastră bogăţie – şi singura – este Dumnezeu. Domnul nu osândeşte bogăţia în sine, dar pune problema naturii bogăţiei şi a scopului ei („ce” bogăţie am sau vreau să am, „pentru ce” şi mai ales „pentru cine”?). Dacă vinzi toate pentru a le da săracilor, „vei avea comoară în Ceruri”, spune El tânărului: vei părăsi bogăţiile văzute pentru a dobândi bogăţia cea dinlăuntru, care este a fi după asemănarea lui Dumnezeu, a te purta asemenea Lui. La fel a spus şi prin pilda bogatului nesăbuit, ţelul este să ne facem „bogaţi pentru Dumnezeu”.
Dar cea mai mare parte a oamenilor nu pot face acest drum decât treptat, nu pe loc. Doar marii asceţi îl pot face dintr-o dată. Apostolii sunt „uimiţi”, „uluiţi” şi spun unul către altul: „atunci cine poate să se mântuiască?”
Domnul vede tulburarea lor şi spune atunci un cuvânt de nemaipomenită nădejde: nimic nu e cu neputinţă lui Dumnezeu („cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”). Ceea ce voi nu puteţi face, Dumnezeu va face în voi. Domnul poate face cămila mică şi urechea acului uriaşă! De altfel, Domnul nu a spus: este cu neputinţă, ci „mai lesne este a trece o cămilă...  decât să intre bogatul ...”.
Uşa nu este închisă, căci toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.

duminică, 28 august 2011

Iartă şi vei fi iertat!

E ziua Domnului.  
Duminică, 28 august 2011, a XI-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Matei 18, 23-35. În acestă pildă, Domnul Isus ne spune nouă şi celor care vor veni după noi, până la venirea Sa din nou pe pământ, cum putem să fim plini de dragoste faţă de semenii noştri, iar această dragoste să se manifeste prin fapte, nu doar prin vorbe. Iar fapta cea mai la îndemână prin care ne putem arăta dragostea este IERTAREA.

"De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi.
A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de talanţi.
Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.
Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.
Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.
Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.
Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria.
Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute.
Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis:
Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?
Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.
Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său." Matei 18, 23-35
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de ce nu şi capriciile, dar luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.
Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva.
Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi, îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.
Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea, şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale.
Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.
În zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.
E de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. 
„Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006, de aici.
***
Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. 
Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.
Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. 
Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.
Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. 
“Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”
Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. 
Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?
Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. 
Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

sâmbătă, 27 august 2011

Sfântul Mucenic Fanurie

În urmă cu doi ani, datorită Adrianei, l-am cunoscut pe Sfântul Mucenic Fanurie care, prin bunătatea şi dragostea lui, m-a ajutat să trec mai uşor peste încercările din viaţa mea.
Sfântul Mucenic Fanurie, mare mărturisitor al credinţei în Hristos, a fost dus la moarte de către necredincioşii care l-au prigonit pe când avea vârsta de doar 19 ani. Se spune că mama sfântului ar fi fost o mare păcătoasă, toate eforturile făcute pentru a o converti şi pe ea la credinţa în Hristos dovedindu-se zadarnice. Asta nu L-a împiedicat însă nici o clipă pe Sfântul Mucenic Fanurie să se roage neîncetat pentru mântuirea ei. Astfel, tot după cum spune sfânta tradiţie, atunci când păgânii au venit să-L ucidă cu pietre, sfântul a exclamat:  
"Pentru aceste osteneli, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie".
La rugămintea celui ce şi-a dat viaţa pentru Împăratul Luminii, stă scris cum că Domnul însuşi i-ar fi răspuns:  
"Fie, Fanurie, după cuvântul Tău! Cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de mine, iar tu vei fi ajutorul celor în nevoi".
De fiecare dată când cel ce se roagă cu nădejde Sfântului Mucenic Fanurie, ajutorul Său este grabnic, mulţime de credincioşi fiind copleşiţi de dragostea şi sprijinul cu care S-a arătat de fiecare dată. Pentru a primi acest ajutor mult aşteptat, cel care i se închină – citind Acatistul şi rugăciunea către Sf Fanurie, în faţa icoanei şi cu lumânare aprinsă, trebuie ca vreme de 9 zile la rând să prepare o turtă, cu făină, ulei şi zahăr, care se împarte săracilor. După ajutorul primit, se face iar o plăcintă mai mare, drept mulţumire pentru Sfântul, care se împarte tot la săraci. (sursa aici)

Vă îndemn să citiţi mai multe despre viaţa şi pătimirile Sfântului Mucenic Fanurie aici, precum şi pe blogul Adrianei (http://adriana-dardindar.blogspot.com/search/label/SFANTUL%20MUCENIC%20FANURIE).

miercuri, 24 august 2011

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 12

  1. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.
  2. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
  3. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.
  4. Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare.
  5. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora.
  6. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei.
  7. Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură.
  8. Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!
  9. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
  10. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
  11. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
  12. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
  13. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
  14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
  15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
  16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
  17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
  18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
  19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
  20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
  21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.